Şcoala românească este cea mai bună din lume

În ultimele zile am fost bombardaţi cu obişnuitele critici la adresa sistemului de învăţământ. Clădirile vechi şi nereparate şi salariile mici ale profesorilor sunt cele mai noi ştiri răsuflate. Ei bine, în ciuda consensului social că lucrurile merg rău, eu cred că şcoala românească este probabil cea mai bună din lume, şi am argumente pentru aceasta.

Misiunea fundamentală a şcolii este să pregătească copiii pentru viaţă, transmiţându-le valorile sociale fundamentale şi deprinderile care le vor asigura succesul. Şcoala românească o face foarte bine. Iată mai jos trei dintre cele mai importante argumente în favoarea sa:

În primul rând, copiii învaţă să gândească şi să se comporte în funcţie de obiective, o abilitate socială esenţială într-o lume complexă ca a noastră. Viaţa este plină de ocazii în care poţi pierde din vedere esenţialul. Şcoala fabrică astfel de orizonturi false, cum sunt cunoştinţele predate sau culegerile de probleme, ca un bun exerciţiu pentru ce va urma în viaţa fiecărui copil. Şi tot şcoala, de la clasa I până la doctorat, îl ajută pe fiecare tânăr să depăşească aceste obstacole prin metode a căror eficienţă a fost dovedită de-a lungul anilor -  încurajându-l să copieze la examene, de exemplu, sau acceptându-i plagiatul. Este adevărat, ca peste tot în lume, sunt şi copii care eşuează, care nu înţeleg că ceea ce contează în viaţa adultă sunt hârtiile oficiale pe care le obţin, precum diplomele sau licenţele. Ei se pierd învăţând, iar viitorul lor în ţară nu va fi grozav. Dar nici un sistem nu este perfect, şi important este că marea majoritate a elevilor vor deveni adulţi adaptabili, cu acea încredere puternică în sine pe care numai ignoranţa solidă o poate da.

În al doilea rând, copiii învaţă valoarea fundamentală a banilor. Ei pot observa cu atenţie efectele lipsei mijloacelor băneşti asupra unui eşantion bogat de adulţi. Singura limitare este dată de preponderenţa în acest eşantion a persoanelor de sex feminin. Un program guvernamental prin care să fie crescut numărul de profesori de sex masculin ar fi necesar, chiar dacă nu este urgent. Aş sugera ca făptuitorii de infracţiuni mărunte (în marea lor majoritate bărbaţi) să fie încurajaţi să se îndrepte către o carieră didactică, ca alternativă la pedeapsa cu închisoarea. Odată cu echilibrarea componenţei de gen, ei vor aduce un suflu nou procesului de învăţământ, preferinţele muzicale comune încurajând un dialog autentic profesor-elev.

În al treilea rând, copiii învaţă cum să relaţioneze corect cu autoritatea publică. Ei au ocazia să urmărească interacţiunile părinţilor lor cu cadrele didactice, şi pot exersa ulterior propriile lor strategii. Ei pot deprinde atitudinile tradiţionale eficiente care ne-au purtat peste milenii, asigurând dăinuirea noastră ca popor. Nu există reguli, ci doar putere personală. Nu te împotriveşti celui puternic, îi faci pe plac ca să te foloseşti de el. Marea majoritate a oamenilor sunt corupţi sau coruptibili; restul sunt, mai mult ca sigur, nişte anormali inutili.

Şcoala românească are, bineînţeles, nenumărate alte calităţi. Sper ca modesta introducere pe care am făcut-o să încurajeze o cercetare mai profundă a chestiunii, urmată de promovarea noului model didactic românesc la nivel internaţional, aşa cum o merită. Să le urăm succes tuturor în noul an şcolar!

Ce a descoperit ăsta e foarte tare, frate!

Dacă nu aţi trăit ultimii ani într-un sat pashtun din Waziristanul de Nord, este aproape sigur că aţi auzit de Dan Brown şi sunt şanse semnificative să-i fi citit cartea – Codul lui da Vinci. Pentru cei care au luat-o în serios, am două veşti: una bună şi una proastă.

Cea bună este că au la dispoziţie un alt best-seller mondial – 1421: Anul în care China a descoperit lumea, de Gavin Menzies. Este o carte din care vor afla că nu Columb, ci amiralul chinez Zheng He a ajuns primul în America.

Cea proastă este că sunt semidocţi – o condiţie cognitivă întrucâtva dezavantajoasă.

În ultimii ani, mai multe cărţi cu ambiţia de a rescrie istoria „oficială” au cunoscut succese fulminante. Milioanele de exemplare în care au fost vândute umilesc tirajele modeste de care se bucură opurile academice. Fenomenul merită cred o scurtă reflecţie.

Pe de o parte, înţelegem astfel că o mulţime de oameni sunt încă dornici de cunoaştere. Ar trebui să fie un lucru îmbucurător.

Pe de altă parte, vedem cum aceşti oameni au o cultură sumară. Ea îi face vulnerabili în faţa unor demonstraţii fabricate, bazate pe corelaţii forţate sau simple minciuni. Sunt acei oameni care îl consideră un om cultivat pe Corneliu Vadim Tudor – un semidoct prin excelenţă.

Din păcate, nu cred că lipsa de cunoaştere este singura sursă a popularităţii acestor teorii. Cred că o altă cauză, la fel de puternică, este resentimentul faţă de cultura „oficială”. Cultura ştiinţifică nu este o lume în care toţi suntem egali. Unii dintre noi ştiu mai mult şi vor să ne impună adevărurile lor. Pentru cei mai mulţi dintre noi, incapabili de efortul de a asimila chiar şi baza acestui volum imens de cunoaştere, „dictatura” experţilor poate părea opresivă. Ce plictiseală, ce nesuferiţi!

Dar iată că ne putem lua revanşa! Nu numai că putem afla adevărul dintr-o carte care se citeşte ca un roman, dar adevărul acesta îl înmormântează pe cel oficial! Proletariatul cultural învinge, în frunte cu cei mai de seamă reprezentanţi ai săi, Dan Brown şi Gavin Menzies.

Totuşi, această maladie culturală este una mai degrabă benignă. Nu cred că cineva interesat de cunoaştere autentică este în mod semnificativ împiedicat să ajungă la ea de succesul de care se bucură istoricii-tabloid. Dimpotrivă, alături de filmele cu împuşcături, societăţile moderne au la dispoziţie un instrument de defulare a resentimentelor sociale şi de constituire a unei identităţi alternative inofensive.

P.S. Domnul Menzies a descoperit mai nou că Renaşterea a fost şi ea iniţiată de chinezi. Urmează probabil demonstraţiile despre fotbal, muzica simfonică şi salata de boeuf.

Au ţiganii o responsabilitate în ne-integrarea lor socială? Da, au.

Mă aflam zilele trecute într-o staţie de tramvai. La un moment dat s-au oprit lângă mine două femei. Cea mai tânără avea grijă de un cărucior în care se afla un copil. Cealaltă era probabil mama celei dintâi. Aveau amândouă un aspect neîngrijit; faţa buhăită (sugerând alcoolismul) a celei mai în vârstă era principalul lucru care le deosebea. Vorbeau tare, răstit şi greu inteligibil. Scuipau des pe jos. Bebeluşul a scos şi el un ţipăt scurt, puternic şi ascuţit. L-a repetat apoi la intervale relativ lungi şi regulate, fără să fie luat în seamă.

Aşa cum cred că aţi presupus deja, cei trei erau ţigani. Pentru majoritatea românilor, ca şi pentru alţi europeni, acesta este pattern-ul multor interacţiuni cu ţiganii. Nu este vorba atât despre violenţă sau furturi (deşi sunt convins că şi acestea sunt frecvente), cât despre lipsa de respect pentru bunăstarea celuilalt, pentru dreptul lui de a nu asculta răcnete, înjurături, muzică gălăgioasă, dreptul de a avea parte de bănci curate, neudate de scuipat.

Măsurile luate de guvernul italian împotriva nomazilor au readus în atenţie problema ţiganilor. Toţi participanţii la dezbatere pornesc de la constatarea slabei integrări a ţiganilor în societatea „majoritară”. Dacă, alături de acţiunile oficiale şi de articole includem comentariile postate pe site-urile ziarelor, poziţiile adoptate se întind de la dreapta extremă (cereri de exterminare a ţiganilor făcute sub comoda protecţie a anonimatului online) până la stânga imaculată (întreaga responsabilitate revine majorităţii care discriminează).

În general, autorităţile româneşti postrevoluţionare au continuat politicile de integrare demarate în perioada comunistă. Liceele şi instituţiile universitare oferă acum locuri rezervate tinerilor ţigani. Programul „Cornul şi Laptele” stimulează participarea şcolară a elevilor din familiile sărace, fiind astfel benefic pentru mulţi copii ţigani. În puţinele cazuri în care au existat atacuri asupra comunităţilor de ţigani, aceştia au fost despăgubiţi.

Deşi există o atitudine discriminatorie latentă în rândurile majorităţii, aceasta se finalizează rareori în acţiuni concrete care să împiedice progresul social al ţiganilor. Dimpotrivă, cred că de cele mai multe ori etnicii ne-ţigani sunt cei vulnerabili la agresiune, în special în zonele rurale în care populaţia nativă îmbătrânită convieţuieşte alături de comunităţi ţigăneşti în expansiune în care tinerii dispuşi la încălcarea legii sunt numeroşi. Cetăţenii ne-ţigani se simt trădaţi de instituţiile statului care nu reuşesc să impună respectarea legii şi nu îi protejează suficient – situaţia este la fel în România ca şi în Italia.

ONG-urile care reprezintă interesele ţigăneşti se concentreză asupra discriminării la care ar fi expuşi ţiganii. Cred că această politică este greşită. Ea exagerează impactul stereotipurilor sociale (reale) asupra integrării ţiganilor în societăţile în care sunt prezenţi. Principalul obstacol în calea integrării este chiar modul de viaţă asumat tradiţional de ţigani. Milioane de români şi-au găsit de lucru în Vestul Europei, demonstrând că accesul la slujbe necalificate este relativ facil şi că salariile sunt superioare celor româneşti. Faptul că atât de mulţi ţigani (poate majoritatea celor emigraţi) au ales alte mijloace de câştig – precum cerşitul sau furtul – arată preferinţa pentru un mod de viaţă incompatibil cu normele sociale ale civilizaţiei europene. Să reamintim că acest mod de viaţă cultivă, printre altele, un statut inferior pentru femei, căsătorii aranjate pentru copii, folosirea lor la cerşit.

Expansiunea economică din România, simultană cu o masivă emigrare, a condus la presiuni semnificative pe piaţa muncii. Cererea de forţă de muncă este atât de mare încât puterea relativă a stereotipurilor negative ce marchează comunitatea ţigănească este mult diminuată. Practic, ţiganii care ar dori să intre pe piaţa muncii o pot face relativ uşor. Mulţi dintre ei o fac deja.

Ce ar trebui făcut pentru a creşte nivelul de integrare al comunităţii ţigăneşti?

Statele trebuie să se asigure că legile sunt respectate de toţi cetăţenii. Aşa cum trebuie pedepsite eventualele tratamente discriminatorii pe temeiuri etnice, la fel trebuie împiedicate practici incompatibile cu civilizaţia, aşa cum sunt folosirea copiilor la cerşit, căsătorirea copiilor, împiedicarea lor de a urma şcoala. Pedepsirea promptă a comportamentelor antisociale precum hărţuirea sau furturile mărunte va descuraja perpetuarea acestora şi va împiedica acumularea de resentimente în rândul populaţiilor „majoritare” (resentimente care pot conduce în timp la revolte antiţigăneşti cu final tragic).

ONG-urile preocupate de problemă ar trebui să se concentreze mai mult asupra responsabilităţii pe care ţiganii înşişi o au în integrarea lor socială. Această integrare nu este compatibilă cu menţinerea unui mod de viaţă tradiţional, iar încercările de a-l menţine în starea actuală sunt cel puţin contraproductive, dacă nu de-a dreptul dăunătoare. Ţiganii au nevoie de o elită ţigănească ce şi-a asumat valorile modernităţii, cu rol de model formator. Eforturile ONG-urilor trebuie concentrate pe continuarea şi extinderea politicilor (începute deja) de creare a unei asemenea elite.

Ţiganii înşişi sunt cei care pot face cel mai mult pentru propria integrare; discursul autovictimizării trebuie înlocuit de cel al responsabilizării.

O scurtă critică a Discursului ţinut de Soljeniţîn la Universitatea Harvard

Am primit de la un bun prieten traducerea românească a celebrului discurs ţinut de Aleksandr Soljeniţîn la Universitatea Harvard în 1978. Fără a avea pretenţia de originalitate voi face o scurtă analiză.

Care este miza Discursului? După celebra denunţare a caracterului inuman al comunismului, Soljeniţîn este exilat în America şi descoperă societatea occidentală. Este dezamăgit, astfel că Discursul face un portret sever al democraţiilor vestice. Soljeniţîn vede o societate care inhibă curajul politic şi promovează mediocritatea şi prudenţa conformistă. Conformismul nu este limitat la lumea politică, ci domină cultura în sens larg, de la media la lumea universitară. Modelul uman promovat social este redus la dimensiunea economică. Viaţa interioară, responsabilitatea personală sunt ignorate în favoarea unui hedonism superficial. Soljeniţîn consideră că lumea occidentală se întâlneşte cu cea comunistă în prioritatea pe care o acordă materialului asupra spiritualului. Drepturile omului, fetişizate legalist, pot conduce la practici care le subminează propriile fundamente metafizice – exemple fiind pornografia sau promovarea violenţei în filme. Schimbarea de viziune metafizică operată de umaniştii renaşterii este văzută ca sursă primară a acestei stări de lucruri. Faptul că omul este văzut ca o fiinţă autonomă, capabilă să-şi stabilească propriile scopuri şi limite, a condus la sărăcirea vieţii interioare şi la cecitate spirituală atât în Est cât şi în Vest. Soljeniţîn consideră că democraţia este şi ea un sistem eşuat şi crede că este nevoie de lideri politici curajoşi care să (re)aducă o dimensiune spirituală în viaţa socială.

Cred că portretul pe care Soljeniţîn îl face lumii occidentale este destul de pertinent. (Este bineînţeles reducţionist, dar orice discurs are un grad limitat de complexitate). Dominaţia consumismului este evidentă pentru oricine, la fel lipsa de consistenţă a multor politicieni, superficialitatea şi ipocrizia mass-media sau paradoxalul conformism afişat de mediile universitare. Dar nu cred că putem stabili ca primă cauză a actualei stări de lucruri schimbarea metafizică operată în Renaştere. Preocupările materiale şi superficialitatea vieţii sprirituale au fost deplânse din vremurile biblice şi nu sunt o invenţie a modernităţii.

Eroarea Discursului lui Soljeniţîn nu este neapărat în diagnosticul pus lumii occidentale, ci în soluţia pe care o sugerează. Pentru că Soljeniţîn, contrar îndemnului christic, pare să propună soluţii politice pentru probleme spirituale. Ceea ce pare să sugereze Soljeniţîn este nevoia unui lider autoritar care să impună valorile spirituale asupra celor materiale, a căror cultivare neîngrădită degradează fiinţa umană. Acceptarea ulterioară de către Soljeniţîn a politicii autoritare a lui Vladimir Putin întăreşte această interpretare.

Soljeniţîn nu ne spune ce ar trebui să facă, concret, acest lider (sau grup). Cred că tăcerea sa asupra acestui punct esenţial este uşor explicabilă: pur şi simplu nu ştia. Şi nu ştia dintr-un motiv simplu – nu avem exemple istorice ale unei asemenea societăţi în care, conduşi de lideri politici înţelepţi şi curajoşi, majoritatea oamenilor se bucurau de o viaţă spirituală bogată şi nu se lăsau dominaţi de valorile materiale.

Democraţia nu poate mântui, şi nici nu trebuie să i-o cerem. Ar trebui să fim mulţumiţi dacă ea reuşeşte să rezolve probleme mai modeste: să protejeze oamenii în faţa abuzurilor altora, de exemplu. Pentru creştin, democraţia şi comunismul nu ar trebui să fie echivalente, pentru că numai într-unul dintre aceste sisteme este liber să-şi mărturisească credinţa.

În acelaşi timp, creştinul nu poate spera la o rezolvare a problemelor spirituale ale lumii acesteia printr-o schimbare politică. A crede altfel arată, după mine, o neînţelegere a mesajului lui Iisus Hristos şi poate degenera în susţinerea unor lideri cu potenţial malign.

P.S. Critica mea nu trebuie să diminueze în nici un fel respectul pe care îl datorăm lui Aleksandr Soljeniţîn pentru tot ceea ce a făcut în dezvăluirea crimelor comunismului sovietic. Dumnezeu să-l odihnească.

O superputere plângăcioasă

Americanii şi-au făcut un obicei din a cere o mai mare participare la acţiunile militare din partea aliaţilor europeni. Aşa cum aflăm din acest articol din The Economist, Barack Obama a făcut la fel în recenta sa vizită pe continent.

Din articol aflăm lucruri şi mai importante despre armatele organizaţiei care aspiră la statutul de superputere. Cele mai multe tancuri dintre statele UE le are, cine credeţi? Grecia! Belgia şi Germania refuză să-şi trimită trupele în acţiuni militare (limitându-le la roluri „soft” de reconstrucţie sau pază). Spania a restrâns numărul de trupe disponibile pentru acţiuni în străinătate la maxim 3000 de soldaţi. 70% din forţele armate europene nu sunt capabile să opereze în afara frontierelor naţionale (pentru mai multe detalii la fel de încurajatoare citiţi articolul).

Deşi şi-a propus în 2003 să creeze o forţă de reacţie rapidă, UE nu o are încă. Forţa expediţionară a unei uniuni de 27 de state se bazează pe „două armate şi jumătate”: Marea Britanie, Franţa şi Germania (pentru jumătatea în cauză).

Dar ceea ce mi se pare mai grav, dincolo de echipamente şi structuri neadecvate, este atitudinea europenilor faţă de război. Cred că nimic nu este mai potrivit pentru a o înţelege decât să observi felul în care sunt realizate documentarele despre război. Eu am urmărit trei dintre ele.

Ciclul Battlefield: World War Two produs de Discovery Channel este un clasic al genului, dedicat celui de Al Doilea Război Mondial. Deşi se concentrează asupra descrierii mişcărilor de trupe, episoadele sunt punctate şi de intervenţii ale supravieţuitorilor. Tonul acestora este de obicei măsurat, fără să cadă în autocompătimire, chiar dacă relatează episoade îngrozitoare. Aceeaşi ţinută este păstrată de comentariul de fundal.

Timewatch: Remember the Galahad este produs de BBC. Prezintă unul dintre cele mai sângeroase episoade din războiul purtat în 1982 de Marea Britanie şi Argentina pentru controlul insulelor Falkland, precum şi destinele unora dintre supravieţuitori. Navele britanice Sir Galahad şi Sir Tristram au fost distruse într-un atac al aviaţiei militare argentiniene în timp ce erau pe cale să debarce soldaţii pe care îi transportau. În urma atacului şi-au pierdut viaţa 32 de soldaţi, mulţi alţii fiind răniţi. Realizatorii subliniază greşelile făcute în conducerea operaţiunilor care au pus navele într-o poziţie vulnerabilă pentru prea mult timp. Dintre supravieţuitori, sunt aleşi cei care au avut dificultăţi de adaptare post-conflict. Doi dintre ei afirmă că nu au putut depăşi niciodată momentul bombardamentului, şi din această cauză nu s-ar fi putut adapta la viaţa civilă. Atitudinea realizatorilor este compătimitoare faţă de ei şi acuzatoare la adresa liderilor militari responsabili de operaţiunile din Insulele Falkland. Nu este pusă în discuţie credinţa protagoniştilor că există o relaţie directă de cauzalitate între bombardamentul suferit şi eşecul social.

Cea mai recentă implicare militară a Marii Britanii este prezentată într-un documentar al Sky One difuzat în România prin reţeaua Discovery: Ross Kemp in Afghanistan. Unul dintre episoade este dedicat urmărilor unui bombardament american în care au fost ucişi din greşeală şi 3 soldaţi britanici. Realizatorul este preocupat de efectele pe care incidentul le-a avut asupra colegilor celor ucişi, aşa că îi întreabă direct dacă sunt traumatizaţi, în buna tradiţie tabloidă. Nici un moment nu este explicată dificultatea unei operaţiuni de bombardament în care pilotul trebuie să lovească ţinte aflate poate la câteva zeci de metri de propriile trupe, în timp ce zboară cu o viteză apropiată de cea a sunetului. Nu este prezentat nici numărul (foarte mare) al operaţiunilor în care bombardarea aeriană a insurgenţilor a salvat viaţa soldaţilor aflaţi la sol.

Pe scurt, avem pe de o parte oameni care au fost încorporaţi obligatoriu şi au luptat ani îndelungaţi în al Doilea Război Mondial. Ei nu se autocompătimesc, chiar dacă au trecut prin vremuri groaznice. Pe de altă parte, războaie de o dimensiune mult mai mică, la care au participat exclusiv soldaţi profesionişti (care au ales să fie în armată), ne sunt prezentate cu o compătimire ipocrită ca o sursă nesfârşită de traume pentru supravieţuitori. Aceeaşi atitudine tabloidă domină şi media românească. Nu este de mirare că europenii sunt atât de puţin dispuşi să susţină o armată puternică.

Războiul din Iraq a fost un dezastru pentru Vest, dar nu toate războaiele sunt nedrepte sau nejustificate. Din păcate, nu putem spera să controlăm regimuri periculoase cântând melodii pacifiste. Pur şi simplu, istoria nu ne oferă dovezi în acest sens.

Generalul Rick Hillier a declarat la preluarea conducerii armatei canadiene în 2005: “Nu suntem un serviciu public. Noi suntem armata canadiană şi treaba noastră este să omorâm oameni.” Se pare că europenii au şi ei mare nevoie să li se reamintească acest lucru.

Revoltă la bord

Membrii PD-L din organizaţia Constanţa au făcut o treabă foarte bună în acest week-end, anulând deciziile conducerii interimare desemnate de la centru (o relatare succintă găsiţi aici).

Nu ştiu decât foarte puţine despre această organizaţie – informaţiile sumare furnizate de presă şi emisiunile de ştiri. Judecata mea nu se bazează atât de mult pe ele, ci este una de principiu: o organizaţie locală a unui partid nu este un instrument al conducerii centrale. Aşa cum am argumentat într-un text anterior, dreptul de a demite conducerea organizaţiei îl au membrii acesteia. Conducerea centrală nu poate interveni decât în situaţii excepţionale, în care ar fi încălcate statutul partidului sau legile ţării. Pierderea alegerilor nu se numără printre acestea.

Situaţia anormală a început cu desemnarea candidaţilor de la centru (şi nu la nivel local). A continuat cu atribuirea răspunderii pentru eşec membrilor conducerii locale (deşi decizia asupra elementului central în alegeri – candidaţii – nu fusese a lor), şi a sfârşit cu demiterea acestora (deşi nu conducerea centrală îi alesese în acele funcţii).

Conducerile centrale ale partidelor (PSD şi PNL au procedat la fel) privesc organizaţiile locale ca agenţii de adunat voturi. Membrii de partid sunt simple instrumente, statutul lor trebuie să fie de subordonare. Atitudinea este cea de patron: eu îţi zic ce să faci; nu produci suficientă valoare adăugată, nu asculţi de comenzi? Afară!

Argumentul meu este independent de calitatea umană a liderilor locali demişi de fiecare dintre aceste partide. Nu mă îndoiesc că printre aceştia se află nenumărate figuri patibulare. Dar conducerile centrale nu trebuie să aibă dreptul de a-i demite doar pe baza rezultatelor în alegeri (şi cu atât mai puţin atunci când vorbim despre alegeri locale).

Se pare însă că România este mai civilizată decât s-ar crede, dacă 600 de oameni au reuşit să se solidarizeze pentru a-şi apăra interesele legitime.

Aştept deciziile conducerii PD-L şi rezolvarea finală a situaţiei. Cine ştie? Poate cei douăzeci de ani prezişi de Silviu Brucan vor fi realizaţi în trei cincinale şi jumătate.