La o primă vedere ne izbeşte rezistenţa puternică în faţa unei soluţii radicale (eutanasierea), produsă de o coaliţie de organizaţii non-guvernamentale, figuri politice stranii (gen Marius Marinescu – PRM) şi diverşi cetăţeni pendulând între isterie şi sentimentalisme lăcrămoase.  “Ce oameni buni!” – suntem gata sa exclamăm. Câtă lărgime de vederi, ce capacitate empatică, câtă dragoste pentru orice fiinţă vie! Sufletul ar trebui să ni se umple de o bucurie caldă în faţa acestor dovezi de iubire, grijă şi bunătate.

Şi totuşi, de ce vor unii eutanasierea? Ce-i îndeamnă diavoleşte la uciderea unor suflete a căror singură vină este că s-au născut? Există oare vreo justificare a unor asemenea intenţii mârşave? Ei bine, există! Pentru că fiinţele în cauză n-au fost lăsate pe pământ doar pentru a da din coadă si a privi duios. Ele au dinţi ascuţiţi şi fălci îndeajuns de puternice pentru a muşca câteva zeci de mii de oameni anual (vezi aici datele pentru 2009 privindu-i numai pe cei care s-au prezentat la medic în Bucureşti). Iar unii dintre cei muşcaţi mor – iată aici câteva cazuri recente.

Cei care se opun eutanasierii ignoră aceste decese, după cum ignoră zecile de mii de cazuri de agresiuni şi stresul permanent pe care sute de mii de oameni trebuie să-l suporte atunci când trec (mulţi dintre ei zilnic) prin zone infestate de haite vagabonde.

Justificarea eutanasierii nu este dată de “vinovăţia” sau “nevinovăţia” câinilor pentru comportamentul pe care-l exhibă. Este evident că ei nu sunt “vinovaţi”, în sensul în care folosim cuvântul atunci când calificăm acţiuni omeneşti. Problema este una pur practică: eliminarea unei surse importante de pericol pentru bunăstarea noastră şi a semenilor noştri, oamenii. Dacă eliminarea pericolului s-ar putea face fără uciderea câinilor, n-ar fi nici o problemă. Deocamdată, toate soluţiile aplicate au eşuat, iar cele propuse sunt mult prea costisitoare. Până la urmă, cât de responsabilă este adăpostirea câinilor în spaţii speciale (vorbim de sute de mii de exemplare), atunci când nu există suficienţi bani pentru spitale? (Nu mai vorbesc de ignorarea stupidă a faptului că pentru întreţinerea unor carnivore vor fi sacrificate nenumărate alte animale la fel de “nevinovate”).

Şi iată cum revenim la ceea ce ştiam dinainte despre noi. În locul presupuselor dovezi de bunătate vedem de fapt dispreţul pentru semeni, lipsa crasă de consideraţie pentru bunăstarea şi chiar pentru viaţa celor de lângă noi.  Această caritate pe banii statului (pentru că, deşi nimic nu-i împiedică pe apărătorii animalelor să le ia în îngrijire, ei preferă să transfere această responsabilitate către bugetele publice) nu ascunde decât lipsa discernământului moral şi proslăvirea narcisistă a unei generozităţi de mucava.

Să începem cu perdanţii. Primele care vor simţi schimbarea vor fi actualele “capitale de judeţe” de dimensiuni mici, precum Alexandria, Slobozia sau Slatina.

În aceste oraşe, mare parte din economia locală este legată de sectorul administrativ, de la firmele pentru care statul este unul dintre principalii clienţi şi până la locuri de muncă din instituţiile “deconcentrate” (care vor fi fie desfiinţate, fie li se vor reduce din competenţe). Odată cu puterea de decizie, mare parte din aceste surse de venit vor migra către noile capitale “regionale”. Vor fi astfel pierdute, într-o primă etapă, locuri de muncă din instituţii ale statului şi din firme pentru care fostele consilii judeţene erau principalul client. În a doua fază va suferi economia locală “privată”, ca urmare a scăderii cererii ca o consecinţă a scăderii veniturilor petrecută în faza întăi.

Vor avea de pierdut şi localităţile ce se vor regăsi în afara principalelor axe “regionale”. În majoritate, probabil vor fi tot cele care se află şi acum la periferia circuitelor economice. Şansele de a primi asistenţă din partea noilor conduceri judeţene vor fi şi mai mici, proporţionale cu diminuarea importanţei lor electorale.

Cine vor fi câştigătorii? Noile “capitale”, bineînţeles (se pare că acestea vor fi Cluj-Napoca, Braşov, Timişoara, Craiova, Constanţa, Iaşi, Ploieşti şi Bucureşti). Ele vor avea parte de realocări bugetare pentru extinderea aparatului administrativ şi, mult mai important, oamenii de afaceri locali vor fi cel mai bine plasaţi pentru a profita de contractele cu statul.

Pentru prima dată după mult timp Bucureştiul va putea fi concurat de noi centre de putere politică şi economică. Va fi interesant de văzut cum se vor reaşeza relaţiile între “Centru” şi regiuni. Este de presupus că vom avea parte de apariţia unor “super baroni” locali, cu atât mai puţin dependenţi de Bucureşti cu cât mare parte din banii aflaţi la dispoziţia lor vor fi bani europeni. Capacitatea Bucureştiului de a impune reforme în defavoarea noilor centre de putere se va diminua şi nu va trece multă vreme până când vom vedea coaliţii ale consiliilor judeţene intrate în dispută cu puterea centrală. Această nouă concurenţă ar putea aduce totuşi oportunităţi şi pentru cetăţeni, în cazul în care instituţiile centrale şi cele regionale vor ajunge în competiţie pentru fidelizarea votanţilor, dar asta rămâne de văzut.

Aşa cum până acum Bucureştiul nu a permis dezvoltarea nici unui centru de putere semnificativ în apropierea sa (cu excepţia notabilă a Ploieştiului, salvat de industria petrolieră), absorbind resursele ca un burete, la fel se va întâmpla cel mai probabil cu noile “centre” şi “periferii”. Infrastructura regională se va îmbunătăţi, pentru că scara la care vor fi gândite proiectele va fi mai mare şi astfel va creşte capacitatea de accesare a fondurilor europene de dezvoltare (acesta fiind de altfel unul dintre motivele cele mai importante ale schimbării).

Într-o primă etapă, cred că ne putem aştepta ca noua democraţie “regională” să fie chiar mai proastă decât actuala ei variantă “judeţeană”, pentru că va scădea şi mai mult controlul electoral al cetăţenilor asupra “centrului”. Sunt de părere că lipsa de identitate istorică a noilor regiuni, precum şi lipsa firească de informaţii despre noile instituţii şi lideri vor conduce, cel puţin la început, la o accentuare a pasivismului politic. Ulterior însă, lucrurile ar trebui să se corecteze, pe măsură ce oamenii vor învăţa să folosească mai bine noile oportunităţi instituţionale.

Probabil, unul dintre cele mai bune lucruri va fi posibilitatea de evaluare comparativă a performanţelor viitoarelor regiuni. N-ar fi de mirare ca, la un moment dat, unii români să vrea iarăşi unirea, de data asta pe motiv că voievodatul vecin are mai multe drumuri asfaltate…

Iată cu câtă sensibilitate prezintă şi stirileprotv.ro situaţia: “Un copil a incercat sa ajunga la porumbei si a ajuns la ingeri. ” Dorinţa băieţelului (aşa este numit în titlul articolului) de a vedea drăgălaşele păsări ar frânge şi o inimă de piatră, dacă n-am afla dintr-o altă sursă (antena3.ro) că “Băiatul de 13 ani şi alţi câţiva tineri au mers în toiul nopţii acasă la bătrân. Cel mai probabil vroiau să fure porumbei.”

Dacă avem răbdarea să urmărim ştirea televizată, vom afla că bestia de bătrân a fost în repetate rânduri furat, câinele i-a fost otrăvit, iar instalaţia electrificată nu era, aşa cum ne-am aştepta, gardul exterior al proprietăţii, ci o incintă interioară, aflată la o distanţă considerabilă (50 m) de stradă. Omul activa acest gard electric interior doar noaptea, ca să se apere de hoţi.

Ei bine, responsabili de moartea “micuţului” nu sunt nici el însuşi (o natură plăpândă cu înclinaţii columbofil-suave), nici părinţii (că doar nu ei au vrut ca el să moară, ci dimpotrivă, să trăiască pentru a vizita în continuare porumbeii şi alte bunuri de pe proprietatea vecinului). Vinovat este acela care a îndrăznit să-şi apere avutul şi intimitatea în loc să întoarcă şi celălalt obraz. Aceasta este abordarea Parchetului, care consfinţeşte astfel dreptul omului simplu şi necinstit de a fura în deplină siguranţă.

Această atitudine este difuză în masa populaţiei, şi face ca un număr mult prea mare de indivizi (majoritatea, oare? îmi este şi frică să mă gândesc) să empatizeze cu făptaşii şi nu cu victimele acestora.

Ce se va întâmpla însă dacă, data viitoare, un păgubaş va striga: “Săriţi, hoţii!!! Ce faci, nemernicule?!!!” Am încredere că Parchetul, Poliţia vor fi severi atunci când un aşa-zis “proprietar”, un pretins “om cinstit”, îşi va aroga dreptul să jignească, să împroaşte cu noroi un ins care îşi vede în tăcere de treabă în întuneric, furişându-se discret, preocupat să nu trezească pe nimeni…

În particular, eram interesat de materialul arheologic corespunzând “mileniului întunecat” care a separat retragerea aureliană de apariţia primelor formaţiuni statale “româneşti”, şi de ceea ce poate spune acesta despre populaţiile din zonă. Absolut toţi specialiştii cu care am discutat mi-au vorbit despre caracterul sumar al cercetărilor arheologice, prin raportare la vastitatea teritoriului şi a intervalului temporal în cauză.

Puţinătatea mijloacelor acum, într-o epocă pragmatică în care discursul oficial a pierdut ancorarea în trecut, este oarecum justificată. Nimic nu justifică însă investiţiile modeste făcute în perioada comunistă. Aşa cum avem ocazia să-l vedem în secvenţele din “Autobiografia…”* , Nicolae Ceauşescu iubea propaganda istorică şi investea în ea pentru a se legitima. Omagiile pe care i le aduceau daci, domnitori şi plăieşi de carton (secvenţele merită văzute neapărat, în cazul în care n-aţi văzut încă filmul) erau mai importante decât cercetarea istorică autentică.

Situaţia e cu atât mai demnă de dispreţ, cu cât regimul pretindea şi că luptă împotriva propagandei iredentiste maghiare, mobilizând armate de istorici în vederea legitimarii României Mari, în lucrări de multe ori de o natură mai degrabă propagandistică decât ştiinţifică.

Dar să nu ne încurcăm în astfel de fineţuri. Nu m-ar mira ca pentru mulţi din generaţiile mai noi, a-i vedea pe Mihai Viteazul şi pe Nicolae Ceauşescu alături, într-un film documentar, să nu dea naştere unei disonanţe cognitive.

* “Autobiografia lui Nicolae Ceausescu” de Andrei Ujică (2010).

În primul rând ne arată cât de mult s-a răspândit cultura lipsei de responsabilitate individuală. Un număr imens de indivizi nu se consideră responsabili pentru propria soartă şi aşteaptă ca alţii să le rezolve problemele. Nu numai că aşteaptă acest lucru, dar se simt şi îndreptăţiţi să o facă. Periodic asistăm la izbucniri de ţâfnă din partea unor inşi care consideră că nu primesc ceea ce li se cuvine  (într-unul dintre multele episoade pe care le-am văzut, câţiva tineri isterici le reproşau stropşit salvamontiştilor veniţi să-i salveze dintr-o situaţie în care intraseră singuri faptul că aceştia ajunseseră prea târziu; ai fi crezut că salvamontiştii i-ar fi dus legaţi fedeleş pe marginea prăpastiei, împotriva protestelor lor pline de înţelepciune). Liote de oameni cred acum că nevoile lor sunt sacrosancte şi principalul responsabil de satisfacerea lor este statul.

Adrian Sobaru nu este nici pe departe un ins cu venituri mici. Din informaţiile date de angajatorul său (Societatea Română de Televiziune), preluate de hotnews.ro, reiese că avea un venit lunar net de cca. 2800 lei, de peste 4 ori mai mare decât salariul minim brut pe economie (vă invit să faceţi calculele pe baza cifrelor furnizate). Problemele sale nu au tangenţă cu statul, ci se datorează unui accident genetic care a făcut ca fiul său să se nască cu o maladie mintală. Dacă statul i-a făcut ceva lui Adrian Sobaru, a fost spre ajutorul său. Angajatorul său, o societate de stat, îi acordă cca. 7500 de lei anual ca ajutor pentru copilul său bolnav. Tot statul îi plăteşte soţiei sale o stipendie pentru a avea grijă de fiul lor. Aceşti bani nu izvorăsc din nimic şi nu i se cuvin automat lui Adrian Sobaru. Dacă statul nu îi poate încasa de la contribuabili, el nu-i va putea plăti. Dacă Adrian Sobaru nu va mai primi ajutor financiar din partea statului, acesta va fi un lucru rău pentru el şi familia lui, dar asta nu înseamnă că statul l-a nedreptăţit în vreun fel, pur şi simplu pentru că banii respectivi nu au fost niciodată ai domnului Sobaru. De nenorocirea sa nu este cineva vinovat, iar ajutorul primit este o binefacere a unei epoci prospere şi nu un drept inalienabil.

Cu toate acestea, Adrian Sobaru a identificat un vinovat în persoana primului ministru Emil Boc. Şi astfel ajungem la cel de-al doilea lucru semnificativ: responsabilitatea mass-media în răspândirea acestei atitudini bolnăvicioase. Domnul Sobaru s-a îmbăiat de ani de zile, la fel ca noi toţi, într-un discurs public eminamente tendenţios în care statul este acuzat pentru tot şi statului i se cere tot. Faptul că, din punct de vedere obiectiv, Adrian Sobaru este un beneficiar net de servicii din partea statului şi, în general, un ins cu venituri peste medie, nu l-a împiedicat să se considere o victimă a statului şi, pentru a spori ridicolul situaţiei, un luptător pentru “libertate”.

Acest discurs toxic subminează orice examinare obiectivă a politicilor publice, năclăind totul sub un potop de acuze fără discernământ. În loc să servească la controlarea autorităţii, criticile tendenţioase încurajează de fapt reaua guvernare, pentru că împiedică cetăţenii să discearnă între politicile bune şi politicile proaste, şi între guvernanţi competenţi şi cei rău intenţionaţi sau incompetenţi.

Ceea ce nu ştie Adrian Sobaru este că a sărit de la balcon ca să-i apere pe cei care primesc mult mai mulţi bani decât merită (pensionari cu pensii uriaşe, mult mai mari decât contribuţiile făcute, handicapaţi fără handicapuri, manageri la instituţii fantomă etc.), bani care altfel ar fi putut fi folosiţi pentru lucruri de care ar fi putut beneficia şi familia Sobaru.

Acest scurt text se adresează dezbaterii propuse în articolul „Societatea post-industrială si miturile unei modernităţi deficiente” (22 octombrie 2010, contributors.ro)

Îmi propun mai jos să prezint (foarte simplificat) modelul economic ce a stat la baza trend-ului dez-industrializării ţărilor occidentale şi dificultăţile pe care le ridică acesta.

Modelul teoretic al dez-industrializării presupune că o ţară poate renunţa la producţia de bunuri  şi se poate concetra pe activităţi presupus mai lucrative precum cele din sectorul serviciilor, care ar implica manipularea de „cunoaştere”.

În acest model, verigile cele mai lucrative ale lanţului producător de valoare (cercetarea & dezvoltarea, marketingul & vânzările) vor fi păstrate local, în timp ce producţia propriu-zisă va fi externalizată către ţări cu costuri mici ale forţei de muncă (salarii şi contribuţii sociale, în principal). E ca şi cum s-ar repeta procesul de diviziune a muncii la o scara mai mare: în loc să avem o divizare în categorii economice la nivel local sau naţional, o vom avea la nivel global: ţări „intelectuale” şi ţări „muncitoreşti”.

La o primă vedere, modelul pare funcţional, chiar mutual benefic. Ţările „intelectuale” se concentrează asupra unor activităţi cu valoare adăugată mare, iar cele „muncitoreşti” au ocazia să progreseze economic, beneficiind de transferurile de capital şi tehnologie din Vest.

La o examinare mai atentă putem identifica câteva probleme importante pe care acest model le ridică ţărilor din Vest:

Dezechilibre sociale

Modelul ignoră capacitatea limitată de adaptare a indivizilor. În fiecare generaţie va exista un procent semnificativ care nu poate realiza eficient o activitate intelectuală. O dată cu transferul producţiei în străinătate, mulţi indivizi rămân fără slujbe. Unii dintre ei se vor adapta, alţii vor accepta slujbe necalificate în sectorul serviciilor, dar mulţi alţii nu îşi vor găsi locul în noile relaţii de schimb. Pur şi simplu, unii dintre ei, şi nu puţini, vor deveni inutili celorlalţi, sau vor trebui să accepte salarii cu un ordin de mărime mai mici. În cazul în care costurile implicate de contribuţiile sociale impuse de statul asistenţial nu vor face munca lor din start necompetitivă, ei vor concura acum cu muncitori din lumea a 3-a. Aceşti indivizi nu vor suferi doar o pierdere substanţială de venit, ci şi, cel puţin la fel de important, una de statut social.

Teoretic, aceşti oameni ar trebui să emigreze către ţările unde există cerere pentru capacităţile lor (noile ţări „muncitoreşti”). Aceasta este însă departe de a fi o soluţie. Pe de o parte, există bariere importante în integrare, de natură atât legală, cât şi socială şi culturală. Pe de altă parte, prin emigrare ei vor schimba o societate democratică funcţională, în care drepturile le sunt apărate şi beneficiază de servicii sociale complexe, cu una cel mai probabil coruptă şi/sau autoritară, cu servicii sociale puţine şi de proastă calitate.

Până acum, efectele sociale ale globalizării au fost amânate, mascate prin îndatorare masivă, publică şi privată, care a permis o creştere economică în realitate nesustenabilă. Ratele actuale ale şomajului în ţările occidentale, de peste 10%, exprimă mult mai corect procentul de oameni care nu-şi găsesc locul în noua economie, pentru că locul lor a fost luat de alţi oameni din altă ţară.

Vulnerabilităţi de securitate

Transferul industrial către terţi poate deveni periculos în momentul unui conflict armat. Capacităţile şi competenţele de producţie nu pot fi rapid reconstituite în caz de urgenţă. O ţară fără capacităţi industriale suficiente pe propriul teritoriu (şi cu aliaţi într-o situaţie similară) va fi foarte vulnerabilă.

Nesustenabilitate pe termen lung

Modelul supralicitează capacitatea ţărilor occidentale de a-şi menţine avansul tehnologic şi în special pe acela managerial. Dar, după cum o arată progresul economic excepţional al unor ţări asiatice, tehnicile manageriale occidentale pot fi uşor asimilate de anumite culturi.

Occidentul (în particular America) pot încă menţine poziţia de lider în cercetare, pentru că oferă un mediu meritocratic atractiv. Totuşi, magnitudinea finanţării este ea însăşi o variabilă în ecuaţia ce defineşte calitatea mediului de cercetare, iar principala economie emergentă – China – stă acum pe o grămadă uriaşă de bani. Mai devreme sau mai târziu, investiţiile masive pe care China le face în cercetare vor reduce cu mult sau chiar elimina handicapul actual.

O primă concluzie

Dez-industrializarea Occidentului a produs numeroşi perdanţi. Nivelul de trai actual în Vest – şi pacea socială pe care a asigurat-o – au putut fi menţinute prin îndatorare masivă, publică şi privată. Aceasta a mascat magnitudinea pierderilor pentru mulţi indivizi. Ne aflăm în momentul în care aceste pierderi încep să fie decontate, prin şomaj masiv şi diminuarea angajamentelor sociale ale statului asistenţial.

Ceea ce spune Scruton este că nu există prietenie (şi relaţii sociale autentice, în general) în absenţa riscurilor. Relaţiile se construiesc prin implicare; deciziile care implică costuri ne formează personalitatea şi ne construiesc ca fiinţe morale. Prieteniile reale presupun o interacţiune directă şi atenţia pentru celălalt pe care aceasta o aduce.

Convers, surogatele online ale prieteniei o coboară la nivelul de entertainment. Pagina personala a unui “prieten” este pe acelaşi plan cu un site tabloid sau o secvenţă video comică pe youtube.com, şi ne putem oricând muta atenţia asupra unui alt produs online, fără costuri şi fără implicare. Intimitatea dispare, înlocuită fiind de disponibilitatea de a te expune exhibiţionist către sutele de “prieteni” şi de voyeurismul corespunzător al celor interesaţi.

Ideea care mi se pare fundamentală în acest eseu este importanţa pe care o au costurile. Importanţa pe care “distracţia” a căpătat-o în cultura populară, idealul stupid al unei veselii continue şi tâmpe tocmai asta ignoră: nu putem avea relaţii autentice, nu ne putem dezvolta personalitatea decât făcând alegeri semnificative. Numai alegerile care implică risc şi costuri reale ne pot construi ca fiinţe morale, ca oameni, de fapt.

Roger Scruton este un gânditor profund, lipsit de morga şi limbajul abscons în care atât de mulţi “filozofi” recenţi îşi ambalează platitudinile. Veţi fi câştigaţi citindu-l.

Ceea ce văd mai nou este disponibilitatea a numeroşi inşi de a poza în eroi şi viitori martiri ai bătăliei împotriva Răului Absolut (recte Traian Băsescu). Diverşi lătrăi ce populează principalele televiziuni de ştiri (de la Mugur Ciuvică la Mircea Badea) se dezmiardă autoerotic mărturisindu-şi temerea că sunt urmăriţi de “Poliţia Politică”. Se pare că dictatorul cu care şterg pe jos în fiecare zi îi terorizează fără milă, supunându-i la cazne incomparabil mai îngrozitoare decât represiunile comuniste (ceea ce n-ar trebui să fie greu de realizat, din moment ce aceiaşi indivizi sunt oricând gata să le minimalizeze pe acestea din urmă). Suntem norocoşi că atâţia bărbaţi în putere, unii dintre ei având şi oarecare pregătire în arte marţiale, apără democraţia.

Alături de eroi avem şi o martiră: Cristina Anghel, profesoară aflată în greva foamei. Domnia sa cere respectarea unei legi – un gest care ar fi perfect lăudabil dacă legea în cauză nu ar fi fost dată exclusiv din motiv de ticăloşie şi iresponsabilitate populistă. Şi doamna Anghel se simte perfect în această poziţie, răsfăţându-se cu mesaje către premierul Boc în care îi cere acestuia să mediteze la ideea că “mai târziu poate fi prea târziu”. Presupun că, în intervalele de timp în care nu conversează în direct la televiziune cu unul sau altul dintre eroii de mai sus, profesoara martirizată şi-i reprezintă pe cei doi torţionari (Băsescu & Boc) , zdrobiţi de vinovăţia faptelor săvârşite, aplecaţi asupra trupului său aşezat pe catafalc, precum o adolescentă neînţeleasă fantazează să-şi pedepsească părinţii prin sinucidere.

Cred că există o cerere socială specifică pentru asemenea făcături pentru că ele, în realitate, nu ne obligă la nici un efort moral. Un erou autentic ne-ar face să ne simţim vinovaţi pentru inacţiune. Un impostor ne permite să ne urâm în continuare Duşmanul în faţa unei sticle cu bere, scăpându-ne de costurile dureroase ale unei alegeri morale.

Dacă cerem aşa ceva din partea acestei frumoase instituţii (aşa cum s-au obişnuit mulţi acum) riscăm să o stricăm. Ceea ce va urma va fi că vom pierde beneficiile unui regim constituţional şi, surprinzător pentru unii, nu vom câştiga nimic în buzunare.

Dar ceea ce este mai revoltător, dincolo de imbecilitatea patentă a modului în care este pusă problema, este ceea ce se ascunde în spatele corului de plângăcioşi care urlă cât îi ţin bojocii împotriva noii legi a pensiilor. Căci ei luptă nu împotriva, ci pentru mai multă sărăcie pentru majoritatea pensionarilor. Ceea ce face legea pensiilor este să scadă valoarea nejustificat de mare a pensiilor căpătate de o serie de inşi favorizaţi de relaţiile de putere din stat (magistraţi, securişti, militari etc.) şi să comaseze bugetele caselor speciale de pensii pentru ca bugetul asigurărilor sociale să poată plăti şi pensiile celor săraci.

Realitatea TV şi Antena 3 luptă din greu pentru a perpetua sărăcia majorităţii pensionarilor, sub masca apărării acestora. Infectă îndeletnicire…

P.S. Ce înseamnă “să stricăm Constituţia”? Să îi slăbim funcţia de cadru general al jocului democratic, implicând-o în chestiuni imposibil de rezolvat, precum este cea a eliminării sărăciei din societate, indiferent de condiţiile economice fluctuante (nu discut acum dacă eliminarea sărăciei este un obiectiv “bun” în sine, chiar şi pentru indivizi care nu vor să mişte un deget pentru a-şi schimba starea economică).

Mama preşedintelui nu a intervenit niciodată în disputele politice şi a fost, din câte se pare, o persoană decentă. Chiar dacă am avea o opinie proastă despre Traian Băsescu, civilizaţia pretinde să păstrăm o adresare politicoasă, cu atât mai mult într-un context oficial, şi iarăşi, cu atât mai mult în astfel de momente. Politeţea nu este un moft, un accesoriu pentru sclifosiţi, ci unul dintre lucrurile care afirmă şi menţin demnitatea relaţiilor umane.

Cu fiecare impoliteţe scade capitalul de civilizaţie al societăţii, indivizii fiind astfel încurajaţi să se aştepte la interacţiuni neplăcute în viitor. Ei vor adopta la rândul lor o atitudine nepoliticoasă, văzută ca mai utilă social şi mai confortabilă psihologic.  Rezultatul este tocmai situaţia în care deja ne aflăm, aceea a nenumăratelor neplăceri zilnice la volan, în magazine sau la serviciu.

Pentru un pasionat de biologie evoluţionistă vremurile trebuie să fie foarte interesante. Nu e puţin lucru să observi cum drumul de la maimuţă la om se dovedeşte a fi reversibil pe parcursul a doar câtorva generaţii.

• sistemele de asigurări sociale au fost proiectate şi funcţionează ca scheme piramidale. Nu pot fi eficiente decât dacă baza (cei care plătesc impozitele) creşte permanent. Ne aflăm în punctul în care baza începe să se restrângă în majoritatea ţărilor lumii, din cauza scăderii natalităţii, în timp ce vârful (pensionarii, în principiu) se lărgeşte, o dată cu creşterea duratei de viaţă. Aşa cum sunt ele acum, aceste sisteme se îndreaptă spre faliment.
• economia capitalistă, ea însăşi, este dependentă de creşterea demografică. Pe de o parte, expansiunea economică depinde de creşterea permanentă a cererii de bunuri şi servicii. Aceasta este posibilă într-o societate cu un număr mare de tineri, dar greu sau imposibil de realizat într-una în care domină persoanele în vârstă, care deja posedă bunuri acumulate în timpul vieţii şi care au nevoi reduse de servicii, cu excepţia celor medicale. Pe de altă parte, expansiunea economică depinde de spiritul antreprenorial, care la rândul său este strâns legat de vârstă (tinerii sunt mai înclinaţi decât persoanele în vârstă să inoveze şi să-şi asume riscuri).
• privită din acest punct de vedere, criza financiară actuală devine inteligibilă ca o criză cauzată de demografie. Scăderea proporţiei populaţiei tinere (care au nevoie de bunuri cu valori ridicate, pe care încă nu le posedă: casă, maşină etc.) înseamnă o scădere a cererii globale de bunuri şi servicii. Pentru a compensa această eventuală scădere a cererii, a fost extins continuu creditul de consum, pentru a-i încuraja pe indivizi să cumpere lucruri nu tocmai necesare: o casă uriaşă, o maşină uriaşă, încă o maşină uriaşă…

Partea proastă este că nu se întrevăd soluţii pentru ieşirea cu bine din această situaţie. Un model de dezvoltare economică mai bun decât cel capitalist nu avem încă. Mai peste tot în lume natalitatea este în scădere. Chiar dacă piramida demografică ar reveni la “forma” clasică, progresul economic ar pune o presiune uriaşă asupra resurselor şi ar extinde poluarea până la niveluri probabil nesustenabile.

Partea bună este că România va fi ferită de toate aceste probleme, o dată ce PSD şi PNL vor prelua guvernarea. Mare păcat totuşi de restul lumii, săracii…

Am rezumat ideile cuprinse în “Demography and Economic Destiny – Why the global economic crisis is really about old age—and how to encourage prosperous countries to have more children.” (http://www.bigquestionsonline.com)

• preşedinta Camerei Deputaţilor fraudează votul pentru legea pensiilor, contabilizând mai multe voturi decât votanţi. Se alege astfel praful de legitimitatea unei legi extrem de necesare, şi chiar de legitimitatea Parlamentului
• o mulţime de poliţişti în uniformă îl insultă pe preşedinte, în cursul unui miting neautorizat. Deocamdată, fără consecinţe pentru vreunul dintre ei
• principalele posturi de televiziune deversează o propagandă agresivă şi grosolană în sprijinul lui Sorin Ovidiu Vântu, autorul unora dintre cele mai mari escrocherii de după Revoluţie. Pe ecrane se perindă cele mai cunoscute figuri publice să pună umărul la apărarea acestui intelectual rafinat, bolnav şi iubitor de animale. Mircea Dinescu included.
• Media defulează incontinent văicăreli auto-contradictorii: creşte datoria externă, avem deficit bugetar, avem deficit de cont curent, cresc impozitele şi taxele, scad salariile bugetarilor, pensiile sunt ameninţate cu scăderea, scad subvenţii de diverse feluri. Nimeni nu explică şi nimănui nu i se cere să explice cum ar putea plăti guvernul obligaţiile financiare în lipsa unor încasări suficiente. Şi totuşi, este simplu: dacă nu produci valoare nu ai de unde cheltui. Iar România nu produce suficient pentru a susţine obligaţiile asumate de stat în perioadele electorale. Valoarea nu se creează printr-o simplă hotărâre a Parlamentului.
• Curtea Constituţională a devenit putere executivă, uzurpând Guvernul în exerciţiul său legitim de administrare a resurselor si serviciilor publice.

Statul este mai slab ca oricând, iar cei responsabili de asta sunt tocmai cei care au deţinut şi care deţin acum autoritatea. Legi imposibil de aplicat, reguli parlamentare fundamentale încălcate cu lejeritate, instanţe care iau decizii pro domo justificate rizibil. Formele fără fond îşi pierd acum chiar şi conturul, ca un decor de carton în ploaie.

N-am idee ce-am putea face în această situaţie.

Ceea ce nu spun apărătorii “autorilor” este că regimul fiscal aplicat până acum drepturilor de autor a fost folosit, în proporţie covârşitoare, pentru plata unor activităţi care nu au nici o legătură cu cultura “înaltă”, iar în majoritatea lor nu au nici o legătură cu “cultura” în sensul clasic, nu în cel antropologic. Este vorba de imensa producţie scatologică a ziarelor, revistelor şi televiziunilor de tot felul, de la “click!” la OTV, sau de la “Sinteza Zilei” la “Fata de la pagina 5″. De acest regim fiscal nu au beneficiat numai “autorii” producţiilor respective, ci şi nenumăraţi angajaţi ai trusturilor de media, fără nici o funcţie “creativă”. Practic, sistemul a permis industriei media sa faca evaziune fiscală la o scară, ei bine, industrială.

Dincolo de aceste considerente, ceea ce nu explică cei revoltaţi de “supra-impozitare” este de ce valoarea suplimentară a “creaţiei” nu ar trebui să se regăsească în mod normal în ceea ce plătesc consumatorii, şi nu în gentileţea statului. Dacă un roman are succes, autorul va fi mult mai mult răsplătit prin vânzări mai mari, decât prin impozite mai mici. La fel stau lucrurile şi în cazul celorlalte “creaţii”.

Ei bine, ştiu care e replica: “da, dar producţiile proaste au un succes mult mai mare la public, iar artiştii adevăraţi sunt ignoraţi şi prost plătiţi”. Numai că acesta este un argument pentru impozitarea uniformă a tuturor veniturilor, şi nu unul împotriva ei. De ce trebuie obligaţi oameni oneşti şi cultivaţi (care plătesc impozitele la nivelul “normal”) să subvenţioneze  şirul nesfârşit de producţii execrabile de genul “Ciao, Darwin!”?

Statul nu are şi nu poate avea competenţa de a face o selecţie între “creaţii bune” şi “creaţii proaste”, şi tocmai din acest motiv trebuie să le trateze neutru din punct de vedere economic, ca pe orice activitate aducătoare de venit. Nu pot decât să sper că aşa se va şi întâmpla.

Primul, şi cel mai important, este că nu toţi aderă la un cod minimal de comportament public. Corneliu Vadim Tudor şi “Gigi” Becali nu pot purta o dezbatere şi nu fac decât să-i împiedice să se exprime pe cei suficient de civilizaţi. O dezbatere pretins democratică s-ar transforma într-un prea bine cunoscut spectacol de circ.

Al doilea motiv este dat de şansele reale de a deveni preşedinte. Scopul unei dezbateri este de a afla mai multe despre un candidat pentru a putea lua o decizie de vot. Cantitatea de informaţie relevantă este proporţională cu timpul alocat acelui candidat – atât acela în care el îşi exprimă ideile cât şi acela în care el este subiectul intervenţiilor altora. Cu cât numărul participanţilor la dezbatere creşte, cu atât scade cantitatea de informaţie vehiculată în legătură cu fiecare dintre ei, deci şi relevanţa “dezbaterii” pentru alegator.

Atât timp cât între primii 3 candidaţi cu şanse de a intra în turul doi există într-adevăr o rivalitate autentică (ceea ce acum este evident cazul), soluţia unei dezbateri în 3 este cea mai bună. Regulile democratice nu sunt făcute pentru a oferi unor inşi irelevanţi dreptul de a-şi cultiva narcisismul.

Seara, să nu uităm, nu este una obişnuită. Azi, în Germania, s-au aniversat 20 de ani de la căderea zidului Berlinului. Au fost prezente acolo personalităţi majore.

Ce se întâmpla în acest timp la cea mai urmărită televiziune de ştiri românească? În studio era prezent unul dintre cei mai importanţi opozanţi ai regimului comunist din anii ’80 – Mircea Dinescu (un om care a făcut şi ulterior eforturi pentru decomunizarea ţării). Ce făcea el acolo, într-un asemenea moment? Printre subiectele abordate au fost originea sabiei primită de Traian Băsescu (aparţinuse sau nu unui interlop cunoscut drept “Caiac”), precum şi identitatea soţiei lui Silviu Prigoană în momentul înfiinţării postului “Realitatea TV”.

Fiecare ţară îşi are eroii pe care îi merită. În România există atât de puţine persoane decente pentru că cererea socială este infimă. Asta nu-l scuză pe Mircea Dinescu, dar explică în parte felul în care un om curajos s-a transformat într-un palavragiu.

Biserica a dus, în societăţile europene occidentale, o luptă de ariergardă, şi a pierdut. Moravurile sociale s-au relaxat: revoluţie sexuală, avangardă artistică la fiecare masă, egalitarism pop.

Nu credeam că paradigma pieţei libere reprezintă acum cadrul în care mulţi îşi înţeleg viaţa. Mi se părea o idee pretenţioasă şi condescendentă. Dar iată ce aflăm dintr-un articol banal din Daily Mail: biserica anglicană este privită de mulţi britanici ca un furnizor de servicii. Clienţii (urmaşii celui decedat, sau decedatul însuşi, dacă a fost preocupat de aşa ceva înainte de a ajunge în partea neumanistă a universului) sunt cei care decid ce vor să primească.

Se pare că mulţi vor să asculte “My Way” sau “Simply the Best”. Asta este o foarte frumoasă ironie, dacă ne gândim că în timp ce urmaşii se delectează la o înmormântare “posh”,  sunt şanse mari ca împricinatul să  stea la coadă la poarta către lumea de dincolo, îmbrăcat într-un sac rupt şi tremurând ca varga.

Se pare că biserica anglicană marşează la aşa ceva, probabil în ideea de a fi “aproape de oameni” la modul la care pinţesa Diana era “prinţesa inimilor”. Jalnic!

Ceea ce ne face oameni nu este numai libertatea de a ne exprima pe noi înşine (marea noastră majoritate nu avem mare lucru de spus) ci mai ales capacitatea de a primi o părticică din moştenirea atât de preţioasă şi fragilă a civilizaţiei.  Iar religiile tradiţionale sunt repere ale acestei civilizaţii, nu simple servicii concurente pe o piaţă de lifestyle. Nu ne putem defini cu adevărat decât raportându-ne la repere care au valoare, încercând să le înţelegem. Propriul nostru profil “umanist” nu există într-un vid, are sens doar alături şi în legătură cu tradiţiile spirituale pe care suntem norocoşi să le moştenim.

Dacă alegem o cale, o alegem în raport cu ceva, nu rămânând pe loc şi pretinzând că adevărul se află deja sub fundul nostru.

Criză economică mondială. România evită intrarea în incapacitate de plată (numele politicos dat falimentului în această epocă a eufemismului) cu ajutorul banilor de-afară. Trebuie reduse cheltuielile statului, redistribuite veniturile în sectorul bugetar şi sistemul de pensii pe baza unor reguli mai simple şi mai echitabile. Banii ajung până în decembrie.

Povestea:

Dan Nica este ministru de interne şi îşi acuză colegii de coaliţie că plănuiesc să fraudeze alegerile. I se pare firesc să rămână ministru alături de aceşti infractori periculoşi.

Primul ministru anunţă că îl dă afară pentru aceste declaraţii (şi alte nereguli legate de gestionarea serviciului de protecţie internă – DGIPI), şi invită PSD să numească un alt ministru de interne.

Tovarăşii de partid refuză să numească un alt ministru de interne şi ameninţă cu demisia din guvern în cazul în care Nica nu este păstrat. Boc se ţine de cuvânt şi-l dă într-adevăr afară. PSD-iştii se ţin şi ei de cuvânt, ies din guvern. În memoria colectivă rămâne că Băsescu a stricat coaliţia.

Legea pensiilor aşteaptă. Guvernul este trântit printr-o moţiune de cenzură votată de o nouă coaliţie majoritară: PSD, PNL, UDMR.

Stupoare.

Zilele trec. BVB cade, în timp ce afară pieţele îşi revin.

PNL scoate un prim ministru nou-nouţ din mânecă: Klaus Johannis. Un om capabil, respectat de toţi, impresie foarte bună. Strâmbând din nas, Geoană îl acceptă. I-l aruncă cu toţii pe masă lui Băsescu, ca o carte câştigătoare. Traian nu vrea, nu poate el să admită asemenea sfidare.

Avem un prim ministru desemnat. Nu, nu e Johannis, e Croitoru. Un om aproape necunoscut, economist competent. Impresie foarte bună, de asemenea. Susţinere parlamentară: sub 50%.

Este rândul noii coaliţii să strâmbe din nas. Preşedintele ameninţă că dizolvă parlamentul. Legal n-o poate face, ar fi practic o lovitură de stat. Se răzgândeşte, ne mărturiseşte că a săvârşit o eroare de exprimare.

Peşedintele contemplă eventualitatea de a păstra guvernul demisionar până la alegeri. Ca om ce ştie mai bine, ne anunţă că se termină banii.

Nu sunt oameni bătrâni, ne vor sta alături destul de mult timp de-acum încolo. Ţineţi-vă bine, povestea continuă…

Postul care are patroni cu apucături umaniste a excelat întotdeauna într-o pornografie a mizeriei umane foarte bine realizată, care purta de obicei marca Lazarov şi l-a consacrat definitiv ca simbol pe Dan Negru. Din câte îmi aduc aminte, la început aceste efecte comice joase erau obţinute prin punerea unor “vedete” în situaţii mai mult sau mai puţin scîrboase. Pentru că asta era prea “soft”, postul a ridicat miza şi a început să exploateze diverşi indivizi taraţi mental, spre deliciul (presupun) unor semeni ai lor cu o inteligenţă sau sănătate mentală doar cu puţin mai bune. Atât timp cât CNA şi autorităţile anti-discriminare nu au făcut nimic, Antena 1 a fost încurajată să continue. La un moment dat a apărut “Te pui cu blondele?”, o emisiune cu un ton sexist implicit (blondele trebuie să dovedească că pot fi inteligente, implicit ele sunt, bineînţeles, nişte obiecte sexuale fără creier).

Până la “Pariu că ştiu!” a fost doar un pas mic în ceea ce anglo-saxonii numesc “a race to the bottom”. În fiecare episod al acestei producţii, “concurentele” joacă rolul clasic al femeii frumoase şi proaste, în timp ce câţiva bărbaţi mai mult sau mai puţin cunoscuţi din zona showbiz-ului le urmăresc prestaţia şi hăhăie scremut şi prosteşte. A spune că emisiunea este dezagreabilă este un eufemism – ea încurajează stereotipurile negative la adresa femeilor şi contribuie la erodarea dramului de civilizaţie care ne-a mai rămas.

Fiind creată special pentru a obţine profit prin degradarea programatică a statutului uman al unei categorii de oameni (chiar dacă nu ar fi regizată, deşi mie mi se pare evident că este), cred că sunt destul de riguros atunci când spun că este o emisiune fascistă.  Nu pot decât să sper că producătorii emisiunii vor suferi rigorile legii.

Ei bine, asta este deja old school. În patria noastră statul dispare ruşinat, discret.

Ca orice musafir nepoftit, pleacă pentru că nu-l ia nimeni în seamă. Ne-a fost băgat pe gât de domnişorii cu capul în nori de la paşopt. Ne-am prefăcut 150 de ani că nu ne deranjează, chiar dacă era sâcâitor să tot schimbi discuţia de fiecare dată când intra în cameră. Şi pentru ce? Care era până la urmă jmecheria? Uite că acum o facem pe faţă şi nu s-a întâmplat nimic! Şi am scăpat de-o grămadă de ritualuri jenante:

1. Prejudecata că legile trebuie date cu responsabilitate şi pe urmă respectate şi apărate. Bine că am scăpat de tabu-ul ăsta, oricum era un chin să le citeşti. Ca să nu mai zic că erau destui care se stresau să le ia în seamă. De fapt, dacă stau să mă gândesc, asta era totuşi bine, mai râdeam şi noi de câte un fraier.

2. Ideea absurdă, de o naivitate enervantă, după care un politician trebuie să aibă şi o agendă publică, adică “să stea pentru ceva”. Păi aşa s-a ajuns la camerele de gazare, domnule! Traian Băsescu dădea semne la un moment dat că are ceva de făcut, bine că acum ştim că am scăpat de aşa grozăvie. De Geoană, Antonescu nu mi-e frică.

3. Justiţia. Bine că s-a terminat şi maimuţăreala asta cu dreptatea. Măcar acum nu mai consumăm timp şi energie scotocind după acte şi le putem dedica unor activităţi cu adevărat folositoare, precum antrenamentul pentru alergare (viteza va fi esenţială), ziua şi mai ales noaptea. Pentru cei care au nevoie de o soluţionare rapidă sunt destui pumni de închiriat. Doamna Mona Pivniceru are brandu’ bazat; când o da una din fundu’ grădinii, rezolvă şi speţele cele mai dificile.

Plus că putem scoate bani buni cu o promovare corectă. Vreţi să vizitaţi un “failed state” în condiţii de siguranţă incomparabile? Am eu nişte băieţi care ştiu s-o facă bine şi (destul de) ieftin, că vă cunosc. Da’ hotărâţi-vă repede, că se-mpute treaba…

De fapt, dacă există noutate la Dalrymple este tocmai în reîntoarcerea la valori fundamentale care şi-au pierdut statutul privilegiat în societăţile occidentale. Este vorba despre ceea ce în trecut obişnuiam să numim civilizaţie, lucruri precum responsabilitate şi independenţă individuală, autocontrol şi discreţie în exprimarea afectelor sau recunoaşterea valorii familiei bi-parentale.

Discursul de stânga a delegitimat aceste valori, şi multe altele ce construiau veche reţea socială. Ceea ce face Dalrymple este să arate cum un program ideologic şi social de eliberare a individului generează degradare personală şi destructurare socială.

Este interesant cum acest discurs a permeat societatea şi a devenit parte a universului mental al  fiecăruia dintre noi. Citindu-l pe Dalrymple descoperi în tine însuţi o relaxare (cuvântul corect ar fi “delăsare”) a discernământului moral de care nu erai conştient înainte.

Iată link-uri către unele dintre cele mai bune articole ale sale:

http://www.newenglishreview.org/custpage.cfm?frm=1636&sec_id=1636

http://www.city-journal.org/author_index.php?author=47

* Pentru mai multe amănunte despre autor: http://en.wikipedia.org/wiki/Anthony_Daniels_%28psychiatrist%29