Nimic nu rezumă mai bine situaţia din România decât ceea ce am văzut în această seară la Realitatea TV.

Seara, să nu uităm, nu este una obişnuită. Azi, în Germania, s-au aniversat 20 de ani de la căderea zidului Berlinului. Au fost prezente acolo personalităţi majore.

Ce se întâmpla în acest timp la cea mai urmărită televiziune de ştiri românească? În studio era prezent unul dintre cei mai importanţi opozanţi ai regimului comunist din anii ‘80 – Mircea Dinescu (un om care a făcut şi ulterior eforturi pentru decomunizarea ţării). Ce făcea el acolo, într-un asemenea moment? Printre subiectele abordate au fost originea sabiei primită de Traian Băsescu (aparţinuse sau nu unui interlop cunoscut drept “Caiac”), precum şi identitatea soţiei lui Silviu Prigoană în momentul înfiinţării postului “Realitatea TV”.

Fiecare ţară îşi are eroii pe care îi merită. În România există atât de puţine persoane decente pentru că cererea socială este infimă. Asta nu-l scuză pe Mircea Dinescu, dar explică în parte felul în care un om curajos s-a transformat într-un palavragiu.

Umanismul a avut mai mereu o presă bună. E progresist, bun la suflet şi luminat la intelect. Încrederea lui în capacitatea individului de a-şi descoperi rostul în lume nu poate fi decât populară.

Biserica a dus, în societăţile europene occidentale, o luptă de ariergardă, şi a pierdut. Moravurile sociale s-au relaxat: revoluţie sexuală, avangardă artistică la fiecare masă, egalitarism pop.

Nu credeam că paradigma pieţei libere reprezintă acum cadrul în care mulţi îşi înţeleg viaţa. Mi se părea o idee pretenţioasă şi condescendentă. Dar iată ce aflăm dintr-un articol banal din Daily Mail: biserica anglicană este privită de mulţi britanici ca un furnizor de servicii. Clienţii (urmaşii celui decedat, sau decedatul însuşi, dacă a fost preocupat de aşa ceva înainte de a ajunge în partea neumanistă a universului) sunt cei care decid ce vor să primească.

Se pare că mulţi vor să asculte “My Way” sau “Simply the Best”. Asta este o foarte frumoasă ironie, dacă ne gândim că în timp ce urmaşii se delectează la o înmormântare “posh”,  sunt şanse mari ca împricinatul să  stea la coadă la poarta către lumea de dincolo, îmbrăcat într-un sac rupt şi tremurând ca varga.

Se pare că biserica anglicană marşează la aşa ceva, probabil în ideea de a fi “aproape de oameni” la modul la care pinţesa Diana era “prinţesa inimilor”. Jalnic!

Ceea ce ne face oameni nu este numai libertatea de a ne exprima pe noi înşine (marea noastră majoritate nu avem mare lucru de spus) ci mai ales capacitatea de a primi o părticică din moştenirea atât de preţioasă şi fragilă a civilizaţiei.  Iar religiile tradiţionale sunt repere ale acestei civilizaţii, nu simple servicii concurente pe o piaţă de lifestyle. Nu ne putem defini cu adevărat decât raportându-ne la repere care au valoare, încercând să le înţelegem. Propriul nostru profil “umanist” nu există într-un vid, are sens doar alături şi în legătură cu tradiţiile spirituale pe care suntem norocoşi să le moştenim.

Dacă alegem o cale, o alegem în raport cu ceva, nu rămânând pe loc şi pretinzând că adevărul se află deja sub fundul nostru.

Peisaj de fundal:

Criză economică mondială. România evită intrarea în incapacitate de plată (numele politicos dat falimentului în această epocă a eufemismului) cu ajutorul banilor de-afară. Trebuie reduse cheltuielile statului, redistribuite veniturile în sectorul bugetar şi sistemul de pensii pe baza unor reguli mai simple şi mai echitabile. Banii ajung până în decembrie.

Povestea:

Dan Nica este ministru de interne şi îşi acuză colegii de coaliţie că plănuiesc să fraudeze alegerile. I se pare firesc să rămână ministru alături de aceşti infractori periculoşi.

Primul ministru anunţă că îl dă afară pentru aceste declaraţii (şi alte nereguli legate de gestionarea serviciului de protecţie internă – DGIPI), şi invită PSD să numească un alt ministru de interne.

Tovarăşii de partid refuză să numească un alt ministru de interne şi ameninţă cu demisia din guvern în cazul în care Nica nu este păstrat. Boc se ţine de cuvânt şi-l dă într-adevăr afară. PSD-iştii se ţin şi ei de cuvânt, ies din guvern. În memoria colectivă rămâne că Băsescu a stricat coaliţia.

Legea pensiilor aşteaptă. Guvernul este trântit printr-o moţiune de cenzură votată de o nouă coaliţie majoritară: PSD, PNL, UDMR.

Stupoare.

Zilele trec. BVB cade, în timp ce afară pieţele îşi revin.

PNL scoate un prim ministru nou-nouţ din mânecă: Klaus Johannis. Un om capabil, respectat de toţi, impresie foarte bună. Strâmbând din nas, Geoană îl acceptă. I-l aruncă cu toţii pe masă lui Băsescu, ca o carte câştigătoare. Traian nu vrea, nu poate el să admită asemenea sfidare.

Avem un prim ministru desemnat. Nu, nu e Johannis, e Croitoru. Un om aproape necunoscut, economist competent. Impresie foarte bună, de asemenea. Susţinere parlamentară: sub 50%.

Este rândul noii coaliţii să strâmbe din nas. Preşedintele ameninţă că dizolvă parlamentul. Legal n-o poate face, ar fi practic o lovitură de stat. Se răzgândeşte, ne mărturiseşte că a săvârşit o eroare de exprimare.

Peşedintele contemplă eventualitatea de a păstra guvernul demisionar până la alegeri. Ca om ce ştie mai bine, ne anunţă că se termină banii.

Nu sunt oameni bătrâni, ne vor sta alături destul de mult timp de-acum încolo. Ţineţi-vă bine, povestea continuă…

“Pariu că ştiu!” este una dintre emisiunile noi ale Antenei 1, care continuă tradiţia umorului de inspiraţie medievală (de genul Pantalone intră în scenă şi îşi arată fundul către public).

Postul care are patroni cu apucături umaniste a excelat întotdeauna într-o pornografie a mizeriei umane foarte bine realizată, care purta de obicei marca Lazarov şi l-a consacrat definitiv ca simbol pe Dan Negru. Din câte îmi aduc aminte, la început aceste efecte comice joase erau obţinute prin punerea unor “vedete” în situaţii mai mult sau mai puţin scîrboase. Pentru că asta era prea “soft”, postul a ridicat miza şi a început să exploateze diverşi indivizi taraţi mental, spre deliciul (presupun) unor semeni ai lor cu o inteligenţă sau sănătate mentală doar cu puţin mai bune. Atât timp cât CNA şi autorităţile anti-discriminare nu au făcut nimic, Antena 1 a fost încurajată să continue. La un moment dat a apărut “Te pui cu blondele?”, o emisiune cu un ton sexist implicit (blondele trebuie să dovedească că pot fi inteligente, implicit ele sunt, bineînţeles, nişte obiecte sexuale fără creier).

Până la “Pariu că ştiu!” a fost doar un pas mic în ceea ce anglo-saxonii numesc “a race to the bottom”. În fiecare episod al acestei producţii, “concurentele” joacă rolul clasic al femeii frumoase şi proaste, în timp ce câţiva bărbaţi mai mult sau mai puţin cunoscuţi din zona showbiz-ului le urmăresc prestaţia şi hăhăie scremut şi prosteşte. A spune că emisiunea este dezagreabilă este un eufemism – ea încurajează stereotipurile negative la adresa femeilor şi contribuie la erodarea dramului de civilizaţie care ne-a mai rămas.

Fiind creată special pentru a obţine profit prin degradarea programatică a statutului uman al unei categorii de oameni (chiar dacă nu ar fi regizată, deşi mie mi se pare evident că este), cred că sunt destul de riguros atunci când spun că este o emisiune fascistă.  Nu pot decât să sper că producătorii emisiunii vor suferi rigorile legii.

Statele dispăreau de obicei cu mare zgomot. Se auzeau mitraliere, se făcea tărăboi. Aşa era regula, aşa s-a întâmplat în Somalia, în Afganistan şi fosta Yugoslavie.

Ei bine, asta este deja old school. În patria noastră statul dispare ruşinat, discret.

Ca orice musafir nepoftit, pleacă pentru că nu-l ia nimeni în seamă. Ne-a fost băgat pe gât de domnişorii cu capul în nori de la paşopt. Ne-am prefăcut 150 de ani că nu ne deranjează, chiar dacă era sâcâitor să tot schimbi discuţia de fiecare dată când intra în cameră. Şi pentru ce? Care era până la urmă jmecheria? Uite că acum o facem pe faţă şi nu s-a întâmplat nimic! Şi am scăpat de-o grămadă de ritualuri jenante:

1. Prejudecata că legile trebuie date cu responsabilitate şi pe urmă respectate şi apărate. Bine că am scăpat de tabu-ul ăsta, oricum era un chin să le citeşti. Ca să nu mai zic că erau destui care se stresau să le ia în seamă. De fapt, dacă stau să mă gândesc, asta era totuşi bine, mai râdeam şi noi de câte un fraier.

2. Ideea absurdă, de o naivitate enervantă, după care un politician trebuie să aibă şi o agendă publică, adică “să stea pentru ceva”. Păi aşa s-a ajuns la camerele de gazare, domnule! Traian Băsescu dădea semne la un moment dat că are ceva de făcut, bine că acum ştim că am scăpat de aşa grozăvie. De Geoană, Antonescu nu mi-e frică.

3. Justiţia. Bine că s-a terminat şi maimuţăreala asta cu dreptatea. Măcar acum nu mai consumăm timp şi energie scotocind după acte şi le putem dedica unor activităţi cu adevărat folositoare, precum antrenamentul pentru alergare (viteza va fi esenţială), ziua şi mai ales noaptea. Pentru cei care au nevoie de o soluţionare rapidă sunt destui pumni de închiriat. Doamna Mona Pivniceru are brandu’ bazat; când o da una din fundu’ grădinii, rezolvă şi speţele cele mai dificile.

Plus că putem scoate bani buni cu o promovare corectă. Vreţi să vizitaţi un “failed state” în condiţii de siguranţă incomparabile? Am eu nişte băieţi care ştiu s-o facă bine şi (destul de) ieftin, că vă cunosc. Da’ hotărâţi-vă repede, că se-mpute treaba…

Este improbabil ca un autor să te impresioneze puternic după ce ai trecut de 30 ani. Şi totuşi, asta mi s-a întâmplat citindu-l pentru prima dată pe Theodore Dalrymple*. Lucrul este cu atât mai interesant cu cât Dalrymple nu aduce nimic nou. Era şi timpul!

De fapt, dacă există noutate la Dalrymple este tocmai în reîntoarcerea la valori fundamentale care şi-au pierdut statutul privilegiat în societăţile occidentale. Este vorba despre ceea ce în trecut obişnuiam să numim civilizaţie, lucruri precum responsabilitate şi independenţă individuală, autocontrol şi discreţie în exprimarea afectelor sau recunoaşterea valorii familiei bi-parentale.

Discursul de stânga a delegitimat aceste valori, şi multe altele ce construiau veche reţea socială. Ceea ce face Dalrymple este să arate cum un program ideologic şi social de eliberare a individului generează degradare personală şi destructurare socială.

Este interesant cum acest discurs a permeat societatea şi a devenit parte a universului mental al  fiecăruia dintre noi. Citindu-l pe Dalrymple descoperi în tine însuţi o relaxare (cuvântul corect ar fi “delăsare”) a discernământului moral de care nu erai conştient înainte.

Iată link-uri către unele dintre cele mai bune articole ale sale:

http://www.newenglishreview.org/custpage.cfm?frm=1636&sec_id=1636

http://www.city-journal.org/author_index.php?author=47

* Pentru mai multe amănunte despre autor: http://en.wikipedia.org/wiki/Anthony_Daniels_%28psychiatrist%29

Ipocrizia “civilizatoare” este noua modă în media românească. Nu ştiu care este motivaţia, presupun că pierderea audienţei pe segmentul publicului cultivat.

ProTV a început campania “Jos Pălăria”. Nu ei sunt cei care au inventat “Ştirile de la ora 5″, nu ei au adus potopul de manelişti în prim plan. State de România e baiat bun, în sufletul lui, mă-nţelegi dumneata.

Jurnalul Naţional organizează “Mişcarea de Rezistenţă”. Presupun că este vorba de rezistenţă în faţa nesimţirii lui Tucă, care îşi parchează maşina pe plajă, a răcnetelor lui Dan Negru, a exhibiţionismului mizeriei umane promovat de Capatos şi a tendenţiozităţii programatice marca “Sinteza Zilei”.

Tot Tucă, împreună cu alţi corifei indiscutabili ai decenţei cultivate, ne îndeamnă să citim. Unul dintre ei, dacă îmi aduc bine aminte, este Dan Puric, pe care-l tot vedem maimuţărindu-l pe Petre Ţuţea. Alta este Maia Morgenstern, perpetuu egală cu ea însăşi în cabotinism.

Realitatea TV a descoperit că unii dintre “colaboratori” sunt de o calitate prea proastă pentru a mai fi invitaţi. Mă întreb cum au făcut alegerea, pentru că dezirabilii nu sunt cu nimic mai breji. Moderatorii, asemenea.

Până şi “domnu’ Dan” vrea să devină respectabil, are acum un sediu în care poate în sfărşit să-şi parcheze maşinile, yahtul şi avionul. Nu va trece mult şi se va reprofila pe investigarea morţii lui Socrate şi a vieţii sexuale a lui Oedip.

Chiar şi acum când lucrurile merg spre bine, răuvoitorii găsesc nod în papură…

Zilele acestea am descoperit un nou monument dedicat soldaţilor americani în Bucureşti.  Este amplasat în parcul Kiseleff şi, ca şi cel din Cişmigiu, pe care îl cunoşteam deja, este închinat memoriei americanilor care au luptat în România în cel de-al doilea război mondial.

Plasarea acestor monumente în poziţii centrale în Capitală este o eroare morală şi o dovadă de ipocrizie. Pe parcursul celei mai mari părţi a războiului, România şi Statele Unite au fost adversari. Bombardamentele americane au făcut nenumarate victime şi pagube importante. După întoarcerea armelor la 23 august 1944 , Statele Unite au lăsat România în sfera de influenţă sovietică (cu consecinţele dezastruoase ştiute).

Câteva precizări preliminare se impun: este evident că participarea în război a Statelor Unite a fost decisivă pentru salvarea democraţiei în Vestul Europei, ca şi prezenţa ulterioară a trupelor americane în timpul războiului rece. De asemenea, nu cred că este raţional să reproşăm americanilor că “ne-au vândut ruşilor”. Nu exista o alianţă prealabilă cu ei şi e deplasat să ceri sacrificii pe care singur nu vrei să le faci. Iar faptul că suntem acum aliaţi cu americanii este o şansă istorică extraordinară.

Totuşi, oricum am privi lucrurile, soldaţii americani care au luptat în România nu au făcut României nici un bine. În consecinţă, este complet nepotrivită plasarea unor monumente în cinstea lor în locuri cu semnificaţie simbolică.  Singurul lucru pe care îl dovedesc acestea este ipocrizia şi lipsa de discernământ moral care ne-au caracterizat de atâtea ori ca naţiune. Nu câştigăm nimic prin astfel de gesturi inadecvate, pierdem doar şansa de a ne bucura de o umbră de respect din partea noilor noştri aliaţi.

Americanii au tot dreptul să-şi cinstească soldaţii din al doilea război mondial, dar nu în spaţii cu încărcătură simbolică pentru români. Un aliat autentic nu este recunoscător pentru pierderile suferite în trecut, iar relaţiile durabile nu se construiesc pe minciună, ipocrizie şi linguşeală.

Voi vorbi în cele ce urmează despre deriva în care se află ideologia protecţiei minorităţilor. Nevoia de a scrie acest articol a apărut pe măsură ce citeam “Trainspotting” de Irvine Welsh, cartea după care a fost realizat filmul cu acelaşi nume. Romanul este destul de interesant si “naturalist”. Singurul lucru care se potriveşte ca nuca-n perete în acea succesiune nesfârşită de episoade în care personajele se droghează, se îmbată, se bat din pură plăcere, fură şi câteodată mor sunt gândurile lor anti-rasiste. Totul este permis pentru un junkie, se pare, numai rasismul nu, pentru asta el mai are resurse de moralitate care îi permit să se revolte în faţa agresiunilor la care sunt supuşi cei de culoare sau imigranţii din subcontinentul indian.

Această ipocrizie care a progresat în Occident până la a introduce o dimensiune moralizatoare într-o lucrare altfel brutală în realismul ei este periculoasă şi contraproductivă. Ea pune o presiune împovărătoare asupra discutării problemelor pe care le pune gestionarea relaţiei cu diverse minorităţi. Discursul tradiţional negativ la adresa anumitor minorităţi a ajuns să fie înlocuit de reversul lui la fel de iraţional: discursul pozitiv by default.

Dacă critici vulgaritatea provocatoare în care se desfăşoară “Pride Parades” organizate de comunitatea gay, eşti un troglodit homofob. Dar cum putem accepta normalitatea trăirilor gay pentru cei în cauză dacă nu acceptăm normalitatea reacţiilor instinctiv homofobe ale celor straight? Lumea conştiinţei fiecăruia dintre noi se manifestă pe multiple paliere, de la instinctiv pînă la social şi metafizic. Putem foarte bine accepta cultural dreptul cuiva de a duce o existenţă homosexuală, şi în acelaşi timp să avem reacţii homofobe în cazul în care am fi abordaţi într-un club, să zicem. Acele reacţii nu ne transformă într-o bestie mai mult decât îl transformă pe un homosexual într-o jivină contra naturii. Întâlnirea civilizată în spaţiul public trebuie să presupună recunoaşterea acestor realităţi complexe, şi identificarea unor coduri sociale care să păstreze drepturile minorităţilor sexuale fără a pune o presiune inutilă asupra majorităţii.

La fel, nu putem vorbi cu indreptăţire despre “egalitatea culturilor”. Egalitatea însăşi este o valoare specifică anumitor culturi şi străină altora. Multiculturalismul a reuşit să submineze valorile fundamentale ale civilizaţiei occidentale şi să păstreze în schimb un respect dogmatic pentru culturi pe care în realitate le ignoră. Trebuie să regăsim curajul de a ne re-asuma valorile fundamentale ale civilizaţiei noastre: respectul pentru individ, pentru libertate, raţiune şi decenţă, printre altele. Odată cu aceasta, trebuie să o spunem iarăşi acum, după atâţia ani de tabu-uri, că există culturi eşuate, modele de civilizaţie care nu merită respectul pe care îl acordăm propriei noastre civilizaţii. Cel mai simplu exemplu este cultura ţigănească, un eşec civilizaţional care-i va marca pe cei care se formează în aceste medii mult timp de acum încolo. A vorbi tot timpul doar la modul pozitiv despre culturile celorlalţi împiedică înţelegerea lor autentică şi ne subminează capacitatea de a-i influenţa şi chiar de a ne proteja propria civilizaţie de intruziuni dăunătoare şi primitive precum sharia.

O altă zonă sensibilă este cea care priveşte comunitatea evreiască. Acuzaţiile de antisemitism sunt de multe ori aruncate prea uşor, ca o armă de distrugere în masă care desfiinţează o dezbatere autentică înainte de a începe. Cele mai mari studiouri americane sunt conduse de membri ai comunităţii evreieşti, dar a spune că “evreii conduc Hollywood-ul” este taxat imediat şi fără drept de apel ca simptom al unui antisemitism primitiv. Faptul ca AIPAC, cea mai puternică organizaţie evreiască americana de lobby şi un susţinător necondiţionat al Israelului, este la rândul ei susţinută de majoritatea membrilor Congresului american trebuie de asemenea să fie o sursă legitimă de interes, fără a fi antisemit. Eu aş prefera, în locul acuzaţiilor, o cercetare a consecinţelor şi o explicaţie. Nu sunt antisemit, personalităţile culturale cu cel mai mare impact formativ asupra mea au fost probabil, în majoritate, evrei, de la Karl Popper la Eugen Ionescu si Mihail Sebastian. Chestiunea prezintă însă interes din principiu, pentru că orice concentrare de putere de asemenea dimensiuni are potenţialul de a degenera în abuzuri, indiferent de cei care deţin puterea.

Civilizaţia construită de “omul alb” are multe păcate şi a avut şi mai multe. Dar discriminările de tot felul (la adresa femeilor, a evreilor, a celor de culoare etc.) n-au fost si nu sunt monopolul Occidentului. Cred că, în ciuda crimelor de care a fost istoric responsabilă (de la cucerirea Americii la Holocaust) suntem norocoşi că suntem moştenitorii civilizaţiei iudeo-creştine. Severitatea cu care avem datoria să o examinăm trebuie însoţită de o egală obiectivitate lipsită de complexe şi conştientă de propriile valori în raportarea la alte stiluri de viaţă, modele civilizaţionale sau practici politice.

Nimic nu exprimă mai bine ipocrizia celor ce conduc Poliţia Română decât modul în care sunt realizate statisticile pe care le fac publice (le puteţi consulta aici). Încercând să fac o analiză a evoluţiei infracţionalităţii în România, am constatat că nu pot folosi datele oficiale. Acestea prezintă doar situaţia infracţiunilor soluţionate – o informaţie utilă doar dacă este pusă în relaţie cu totalul infracţiunilor înregistrate. De fapt, nici măcar nu este clar dacă datele se referă doar la infracţiuni soluţionate în toate documentele, pentru că cei responsabili de publicarea lor nu au făcut efortul minim de a respecta un format unitar de prezentare.

Ce concluzie putem trage din faptul că în anul 2007 au fost soluţionate mai puţine cazuri de infracţiuni săvârşite cu violenţă decât în 2006 (5580 fata de 7240)? Ce a scăzut: numărul infracţiunilor sau capacitatea poliţiei de a rezolva cazurile cu care se confruntă? Sunt convins că această confuzie este întreţinută voit tocmai pentru a împiedica evaluarea de către public a prestaţiei acestei încă dubioase instituţii.

P.S. Am trimis o cerere de informaţii către Direcţia Managementul şi Analiza Informaţiilor. Sunt curios care va fi răspunsul.

P.S. 2 Răspunsul oficial a fost că orice informaţii, altele decât cele disponibile pe site, sunt secret de stat. QED