Ideea după care toţi candidaţii ar trebui sa fie trataţi în mod egal la TV pentru că numai aşa este democratic e o prostie.  Asta din cel puţin două  motive.

Primul, şi cel mai important, este că nu toţi aderă la un cod minimal de comportament public. Corneliu Vadim Tudor şi “Gigi” Becali nu pot purta o dezbatere şi nu fac decât să-i împiedice să se exprime pe cei suficient de civilizaţi. O dezbatere pretins democratică s-ar transforma într-un prea bine cunoscut spectacol de circ.

Al doilea motiv este dat de şansele reale de a deveni preşedinte. Scopul unei dezbateri este de a afla mai multe despre un candidat pentru a putea lua o decizie de vot. Cantitatea de informaţie relevantă este proporţională cu timpul alocat acelui candidat – atât acela în care el îşi exprimă ideile cât şi acela în care el este subiectul intervenţiilor altora. Cu cât numărul participanţilor la dezbatere creşte, cu atât scade cantitatea de informaţie vehiculată în legătură cu fiecare dintre ei, deci şi relevanţa “dezbaterii” pentru alegator.

Atât timp cât între primii 3 candidaţi cu şanse de a intra în turul doi există într-adevăr o rivalitate autentică (ceea ce acum este evident cazul), soluţia unei dezbateri în 3 este cea mai bună. Regulile democratice nu sunt făcute pentru a oferi unor inşi irelevanţi dreptul de a-şi cultiva narcisismul.

Nimic nu rezumă mai bine situaţia din România decât ceea ce am văzut în această seară la Realitatea TV.

Seara, să nu uităm, nu este una obişnuită. Azi, în Germania, s-au aniversat 20 de ani de la căderea zidului Berlinului. Au fost prezente acolo personalităţi majore.

Ce se întâmpla în acest timp la cea mai urmărită televiziune de ştiri românească? În studio era prezent unul dintre cei mai importanţi opozanţi ai regimului comunist din anii ‘80 – Mircea Dinescu (un om care a făcut şi ulterior eforturi pentru decomunizarea ţării). Ce făcea el acolo, într-un asemenea moment? Printre subiectele abordate au fost originea sabiei primită de Traian Băsescu (aparţinuse sau nu unui interlop cunoscut drept “Caiac”), precum şi identitatea soţiei lui Silviu Prigoană în momentul înfiinţării postului “Realitatea TV”.

Fiecare ţară îşi are eroii pe care îi merită. În România există atât de puţine persoane decente pentru că cererea socială este infimă. Asta nu-l scuză pe Mircea Dinescu, dar explică în parte felul în care un om curajos s-a transformat într-un palavragiu.

Peisaj de fundal:

Criză economică mondială. România evită intrarea în incapacitate de plată (numele politicos dat falimentului în această epocă a eufemismului) cu ajutorul banilor de-afară. Trebuie reduse cheltuielile statului, redistribuite veniturile în sectorul bugetar şi sistemul de pensii pe baza unor reguli mai simple şi mai echitabile. Banii ajung până în decembrie.

Povestea:

Dan Nica este ministru de interne şi îşi acuză colegii de coaliţie că plănuiesc să fraudeze alegerile. I se pare firesc să rămână ministru alături de aceşti infractori periculoşi.

Primul ministru anunţă că îl dă afară pentru aceste declaraţii (şi alte nereguli legate de gestionarea serviciului de protecţie internă – DGIPI), şi invită PSD să numească un alt ministru de interne.

Tovarăşii de partid refuză să numească un alt ministru de interne şi ameninţă cu demisia din guvern în cazul în care Nica nu este păstrat. Boc se ţine de cuvânt şi-l dă într-adevăr afară. PSD-iştii se ţin şi ei de cuvânt, ies din guvern. În memoria colectivă rămâne că Băsescu a stricat coaliţia.

Legea pensiilor aşteaptă. Guvernul este trântit printr-o moţiune de cenzură votată de o nouă coaliţie majoritară: PSD, PNL, UDMR.

Stupoare.

Zilele trec. BVB cade, în timp ce afară pieţele îşi revin.

PNL scoate un prim ministru nou-nouţ din mânecă: Klaus Johannis. Un om capabil, respectat de toţi, impresie foarte bună. Strâmbând din nas, Geoană îl acceptă. I-l aruncă cu toţii pe masă lui Băsescu, ca o carte câştigătoare. Traian nu vrea, nu poate el să admită asemenea sfidare.

Avem un prim ministru desemnat. Nu, nu e Johannis, e Croitoru. Un om aproape necunoscut, economist competent. Impresie foarte bună, de asemenea. Susţinere parlamentară: sub 50%.

Este rândul noii coaliţii să strâmbe din nas. Preşedintele ameninţă că dizolvă parlamentul. Legal n-o poate face, ar fi practic o lovitură de stat. Se răzgândeşte, ne mărturiseşte că a săvârşit o eroare de exprimare.

Peşedintele contemplă eventualitatea de a păstra guvernul demisionar până la alegeri. Ca om ce ştie mai bine, ne anunţă că se termină banii.

Nu sunt oameni bătrâni, ne vor sta alături destul de mult timp de-acum încolo. Ţineţi-vă bine, povestea continuă…

Statele dispăreau de obicei cu mare zgomot. Se auzeau mitraliere, se făcea tărăboi. Aşa era regula, aşa s-a întâmplat în Somalia, în Afganistan şi fosta Yugoslavie.

Ei bine, asta este deja old school. În patria noastră statul dispare ruşinat, discret.

Ca orice musafir nepoftit, pleacă pentru că nu-l ia nimeni în seamă. Ne-a fost băgat pe gât de domnişorii cu capul în nori de la paşopt. Ne-am prefăcut 150 de ani că nu ne deranjează, chiar dacă era sâcâitor să tot schimbi discuţia de fiecare dată când intra în cameră. Şi pentru ce? Care era până la urmă jmecheria? Uite că acum o facem pe faţă şi nu s-a întâmplat nimic! Şi am scăpat de-o grămadă de ritualuri jenante:

1. Prejudecata că legile trebuie date cu responsabilitate şi pe urmă respectate şi apărate. Bine că am scăpat de tabu-ul ăsta, oricum era un chin să le citeşti. Ca să nu mai zic că erau destui care se stresau să le ia în seamă. De fapt, dacă stau să mă gândesc, asta era totuşi bine, mai râdeam şi noi de câte un fraier.

2. Ideea absurdă, de o naivitate enervantă, după care un politician trebuie să aibă şi o agendă publică, adică “să stea pentru ceva”. Păi aşa s-a ajuns la camerele de gazare, domnule! Traian Băsescu dădea semne la un moment dat că are ceva de făcut, bine că acum ştim că am scăpat de aşa grozăvie. De Geoană, Antonescu nu mi-e frică.

3. Justiţia. Bine că s-a terminat şi maimuţăreala asta cu dreptatea. Măcar acum nu mai consumăm timp şi energie scotocind după acte şi le putem dedica unor activităţi cu adevărat folositoare, precum antrenamentul pentru alergare (viteza va fi esenţială), ziua şi mai ales noaptea. Pentru cei care au nevoie de o soluţionare rapidă sunt destui pumni de închiriat. Doamna Mona Pivniceru are brandu’ bazat; când o da una din fundu’ grădinii, rezolvă şi speţele cele mai dificile.

Plus că putem scoate bani buni cu o promovare corectă. Vreţi să vizitaţi un “failed state” în condiţii de siguranţă incomparabile? Am eu nişte băieţi care ştiu s-o facă bine şi (destul de) ieftin, că vă cunosc. Da’ hotărâţi-vă repede, că se-mpute treaba…

Zilele acestea am descoperit un nou monument dedicat soldaţilor americani în Bucureşti.  Este amplasat în parcul Kiseleff şi, ca şi cel din Cişmigiu, pe care îl cunoşteam deja, este închinat memoriei americanilor care au luptat în România în cel de-al doilea război mondial.

Plasarea acestor monumente în poziţii centrale în Capitală este o eroare morală şi o dovadă de ipocrizie. Pe parcursul celei mai mari părţi a războiului, România şi Statele Unite au fost adversari. Bombardamentele americane au făcut nenumarate victime şi pagube importante. După întoarcerea armelor la 23 august 1944 , Statele Unite au lăsat România în sfera de influenţă sovietică (cu consecinţele dezastruoase ştiute).

Câteva precizări preliminare se impun: este evident că participarea în război a Statelor Unite a fost decisivă pentru salvarea democraţiei în Vestul Europei, ca şi prezenţa ulterioară a trupelor americane în timpul războiului rece. De asemenea, nu cred că este raţional să reproşăm americanilor că “ne-au vândut ruşilor”. Nu exista o alianţă prealabilă cu ei şi e deplasat să ceri sacrificii pe care singur nu vrei să le faci. Iar faptul că suntem acum aliaţi cu americanii este o şansă istorică extraordinară.

Totuşi, oricum am privi lucrurile, soldaţii americani care au luptat în România nu au făcut României nici un bine. În consecinţă, este complet nepotrivită plasarea unor monumente în cinstea lor în locuri cu semnificaţie simbolică.  Singurul lucru pe care îl dovedesc acestea este ipocrizia şi lipsa de discernământ moral care ne-au caracterizat de atâtea ori ca naţiune. Nu câştigăm nimic prin astfel de gesturi inadecvate, pierdem doar şansa de a ne bucura de o umbră de respect din partea noilor noştri aliaţi.

Americanii au tot dreptul să-şi cinstească soldaţii din al doilea război mondial, dar nu în spaţii cu încărcătură simbolică pentru români. Un aliat autentic nu este recunoscător pentru pierderile suferite în trecut, iar relaţiile durabile nu se construiesc pe minciună, ipocrizie şi linguşeală.

Voi vorbi în cele ce urmează despre deriva în care se află ideologia protecţiei minorităţilor. Nevoia de a scrie acest articol a apărut pe măsură ce citeam “Trainspotting” de Irvine Welsh, cartea după care a fost realizat filmul cu acelaşi nume. Romanul este destul de interesant si “naturalist”. Singurul lucru care se potriveşte ca nuca-n perete în acea succesiune nesfârşită de episoade în care personajele se droghează, se îmbată, se bat din pură plăcere, fură şi câteodată mor sunt gândurile lor anti-rasiste. Totul este permis pentru un junkie, se pare, numai rasismul nu, pentru asta el mai are resurse de moralitate care îi permit să se revolte în faţa agresiunilor la care sunt supuşi cei de culoare sau imigranţii din subcontinentul indian.

Această ipocrizie care a progresat în Occident până la a introduce o dimensiune moralizatoare într-o lucrare altfel brutală în realismul ei este periculoasă şi contraproductivă. Ea pune o presiune împovărătoare asupra discutării problemelor pe care le pune gestionarea relaţiei cu diverse minorităţi. Discursul tradiţional negativ la adresa anumitor minorităţi a ajuns să fie înlocuit de reversul lui la fel de iraţional: discursul pozitiv by default.

Dacă critici vulgaritatea provocatoare în care se desfăşoară “Pride Parades” organizate de comunitatea gay, eşti un troglodit homofob. Dar cum putem accepta normalitatea trăirilor gay pentru cei în cauză dacă nu acceptăm normalitatea reacţiilor instinctiv homofobe ale celor straight? Lumea conştiinţei fiecăruia dintre noi se manifestă pe multiple paliere, de la instinctiv pînă la social şi metafizic. Putem foarte bine accepta cultural dreptul cuiva de a duce o existenţă homosexuală, şi în acelaşi timp să avem reacţii homofobe în cazul în care am fi abordaţi într-un club, să zicem. Acele reacţii nu ne transformă într-o bestie mai mult decât îl transformă pe un homosexual într-o jivină contra naturii. Întâlnirea civilizată în spaţiul public trebuie să presupună recunoaşterea acestor realităţi complexe, şi identificarea unor coduri sociale care să păstreze drepturile minorităţilor sexuale fără a pune o presiune inutilă asupra majorităţii.

La fel, nu putem vorbi cu indreptăţire despre “egalitatea culturilor”. Egalitatea însăşi este o valoare specifică anumitor culturi şi străină altora. Multiculturalismul a reuşit să submineze valorile fundamentale ale civilizaţiei occidentale şi să păstreze în schimb un respect dogmatic pentru culturi pe care în realitate le ignoră. Trebuie să regăsim curajul de a ne re-asuma valorile fundamentale ale civilizaţiei noastre: respectul pentru individ, pentru libertate, raţiune şi decenţă, printre altele. Odată cu aceasta, trebuie să o spunem iarăşi acum, după atâţia ani de tabu-uri, că există culturi eşuate, modele de civilizaţie care nu merită respectul pe care îl acordăm propriei noastre civilizaţii. Cel mai simplu exemplu este cultura ţigănească, un eşec civilizaţional care-i va marca pe cei care se formează în aceste medii mult timp de acum încolo. A vorbi tot timpul doar la modul pozitiv despre culturile celorlalţi împiedică înţelegerea lor autentică şi ne subminează capacitatea de a-i influenţa şi chiar de a ne proteja propria civilizaţie de intruziuni dăunătoare şi primitive precum sharia.

O altă zonă sensibilă este cea care priveşte comunitatea evreiască. Acuzaţiile de antisemitism sunt de multe ori aruncate prea uşor, ca o armă de distrugere în masă care desfiinţează o dezbatere autentică înainte de a începe. Cele mai mari studiouri americane sunt conduse de membri ai comunităţii evreieşti, dar a spune că “evreii conduc Hollywood-ul” este taxat imediat şi fără drept de apel ca simptom al unui antisemitism primitiv. Faptul ca AIPAC, cea mai puternică organizaţie evreiască americana de lobby şi un susţinător necondiţionat al Israelului, este la rândul ei susţinută de majoritatea membrilor Congresului american trebuie de asemenea să fie o sursă legitimă de interes, fără a fi antisemit. Eu aş prefera, în locul acuzaţiilor, o cercetare a consecinţelor şi o explicaţie. Nu sunt antisemit, personalităţile culturale cu cel mai mare impact formativ asupra mea au fost probabil, în majoritate, evrei, de la Karl Popper la Eugen Ionescu si Mihail Sebastian. Chestiunea prezintă însă interes din principiu, pentru că orice concentrare de putere de asemenea dimensiuni are potenţialul de a degenera în abuzuri, indiferent de cei care deţin puterea.

Civilizaţia construită de “omul alb” are multe păcate şi a avut şi mai multe. Dar discriminările de tot felul (la adresa femeilor, a evreilor, a celor de culoare etc.) n-au fost si nu sunt monopolul Occidentului. Cred că, în ciuda crimelor de care a fost istoric responsabilă (de la cucerirea Americii la Holocaust) suntem norocoşi că suntem moştenitorii civilizaţiei iudeo-creştine. Severitatea cu care avem datoria să o examinăm trebuie însoţită de o egală obiectivitate lipsită de complexe şi conştientă de propriile valori în raportarea la alte stiluri de viaţă, modele civilizaţionale sau practici politice.

Barack Obama va deveni azi preşedinte, un eveniment fără îndoială istoric, după cum nu obosesc să ne reamintească practic toate sursele de informaţie care contează. Nu voi spune însă mare lucru despre el aici. Ceea ce mă interesează este ce aflăm în aceste momente despre noi, ceilalţi.

O imagine caracteristică acestor zile este cea a lui Tom Hanks plângând în timpul unui discurs al lui Obama. Hanks nu este nici negru, nici victimă. Dimpotrivă, este unul dintre albii de succes ai Americii. Emoţia lui are alte surse, la fel ca trăirile a nenumăraţi albi americani care au votat cu Obama, şi ale şi mai multor non-americani care s-au alăturat entuziasmului mondial. Toţi aceşti oameni au arătat o dorinţă autentică de dreptate, şi au văzut în alegerea lui Obama un mod simbolic de a repara o nedreptate istorică care are urmări şi acum. Bineînţeles, personalitatea lui a fost esenţială – Obama a meritat să câştige – întâi în faţa lui Hillary Clinton, apoi în faţa lui McCain.  Dar sursa profundă a entuziasmului popular a fost dorinţa oamenilor de a fi, oricât de naiv ar suna, buni.

Optimismul acestei observaţii simple trebuie temperat de priveliştea vieţii cotidiene. Cred că nimic nu arată cât de adânci sunt sursele răului – poate chiar fundamentale naturii umane – decât constatarea că dorinţa sinceră  de bine a majorităţii indivizilor are rezultate relativ modeste în lumea reală.

Cât despre România, regăsim iarăşi ceea ce ştiam deja. Bucuria simplă de a fi martor al unui eveniment de o asemenea importanţă (independent de ceea ce va face sau nu va face Obama) este de multe ori înlocuită de remarci acre aruncate pe un ton atoateştiutor. Se pare că la noi bunătatea e demult răsuflată.

În ultimele zile am fost bombardaţi cu obişnuitele critici la adresa sistemului de învăţământ. Clădirile vechi şi nereparate şi salariile mici ale profesorilor sunt cele mai noi ştiri răsuflate. Ei bine, în ciuda consensului social că lucrurile merg rău, eu cred că şcoala românească este probabil cea mai bună din lume, şi am argumente pentru aceasta.

Misiunea fundamentală a şcolii este să pregătească copiii pentru viaţă, transmiţându-le valorile sociale fundamentale şi deprinderile care le vor asigura succesul. Şcoala românească o face foarte bine. Iată mai jos trei dintre cele mai importante argumente în favoarea sa:

În primul rând, copiii învaţă să gândească şi să se comporte în funcţie de obiective, o abilitate socială esenţială într-o lume complexă ca a noastră. Viaţa este plină de ocazii în care poţi pierde din vedere esenţialul. Şcoala fabrică astfel de orizonturi false, cum sunt cunoştinţele predate sau culegerile de probleme, ca un bun exerciţiu pentru ce va urma în viaţa fiecărui copil. Şi tot şcoala, de la clasa I până la doctorat, îl ajută pe fiecare tânăr să depăşească aceste obstacole prin metode a căror eficienţă a fost dovedită de-a lungul anilor -  încurajându-l să copieze la examene, de exemplu, sau acceptându-i plagiatul. Este adevărat, ca peste tot în lume, sunt şi copii care eşuează, care nu înţeleg că ceea ce contează în viaţa adultă sunt hârtiile oficiale pe care le obţin, precum diplomele sau licenţele. Ei se pierd învăţând, iar viitorul lor în ţară nu va fi grozav. Dar nici un sistem nu este perfect, şi important este că marea majoritate a elevilor vor deveni adulţi adaptabili, cu acea încredere puternică în sine pe care numai ignoranţa solidă o poate da.

În al doilea rând, copiii învaţă valoarea fundamentală a banilor. Ei pot observa cu atenţie efectele lipsei mijloacelor băneşti asupra unui eşantion bogat de adulţi. Singura limitare este dată de preponderenţa în acest eşantion a persoanelor de sex feminin. Un program guvernamental prin care să fie crescut numărul de profesori de sex masculin ar fi necesar, chiar dacă nu este urgent. Aş sugera ca făptuitorii de infracţiuni mărunte (în marea lor majoritate bărbaţi) să fie încurajaţi să se îndrepte către o carieră didactică, ca alternativă la pedeapsa cu închisoarea. Odată cu echilibrarea componenţei de gen, ei vor aduce un suflu nou procesului de învăţământ, preferinţele muzicale comune încurajând un dialog autentic profesor-elev.

În al treilea rând, copiii învaţă cum să relaţioneze corect cu autoritatea publică. Ei au ocazia să urmărească interacţiunile părinţilor lor cu cadrele didactice, şi pot exersa ulterior propriile lor strategii. Ei pot deprinde atitudinile tradiţionale eficiente care ne-au purtat peste milenii, asigurând dăinuirea noastră ca popor. Nu există reguli, ci doar putere personală. Nu te împotriveşti celui puternic, îi faci pe plac ca să te foloseşti de el. Marea majoritate a oamenilor sunt corupţi sau coruptibili; restul sunt, mai mult ca sigur, nişte anormali inutili.

Şcoala românească are, bineînţeles, nenumărate alte calităţi. Sper ca modesta introducere pe care am făcut-o să încurajeze o cercetare mai profundă a chestiunii, urmată de promovarea noului model didactic românesc la nivel internaţional, aşa cum o merită. Să le urăm succes tuturor în noul an şcolar!

Mă aflam zilele trecute într-o staţie de tramvai. La un moment dat s-au oprit lângă mine două femei. Cea mai tânără avea grijă de un cărucior în care se afla un copil. Cealaltă era probabil mama celei dintâi. Aveau amândouă un aspect neîngrijit; faţa buhăită (sugerând alcoolismul) a celei mai în vârstă era principalul lucru care le deosebea. Vorbeau tare, răstit şi greu inteligibil. Scuipau des pe jos. Bebeluşul a scos şi el un ţipăt scurt, puternic şi ascuţit. L-a repetat apoi la intervale relativ lungi şi regulate, fără să fie luat în seamă.

Aşa cum cred că aţi presupus deja, cei trei erau ţigani. Pentru majoritatea românilor, ca şi pentru alţi europeni, acesta este pattern-ul multor interacţiuni cu ţiganii. Nu este vorba atât despre violenţă sau furturi (deşi sunt convins că şi acestea sunt frecvente), cât despre lipsa de respect pentru bunăstarea celuilalt, pentru dreptul lui de a nu asculta răcnete, înjurături, muzică gălăgioasă, dreptul de a avea parte de bănci curate, neudate de scuipat.

Măsurile luate de guvernul italian împotriva nomazilor au readus în atenţie problema ţiganilor. Toţi participanţii la dezbatere pornesc de la constatarea slabei integrări a ţiganilor în societatea „majoritară”. Dacă, alături de acţiunile oficiale şi de articole includem comentariile postate pe site-urile ziarelor, poziţiile adoptate se întind de la dreapta extremă (cereri de exterminare a ţiganilor făcute sub comoda protecţie a anonimatului online) până la stânga imaculată (întreaga responsabilitate revine majorităţii care discriminează).

În general, autorităţile româneşti postrevoluţionare au continuat politicile de integrare demarate în perioada comunistă. Liceele şi instituţiile universitare oferă acum locuri rezervate tinerilor ţigani. Programul „Cornul şi Laptele” stimulează participarea şcolară a elevilor din familiile sărace, fiind astfel benefic pentru mulţi copii ţigani. În puţinele cazuri în care au existat atacuri asupra comunităţilor de ţigani, aceştia au fost despăgubiţi.

Deşi există o atitudine discriminatorie latentă în rândurile majorităţii, aceasta se finalizează rareori în acţiuni concrete care să împiedice progresul social al ţiganilor. Dimpotrivă, cred că de cele mai multe ori etnicii ne-ţigani sunt cei vulnerabili la agresiune, în special în zonele rurale în care populaţia nativă îmbătrânită convieţuieşte alături de comunităţi ţigăneşti în expansiune în care tinerii dispuşi la încălcarea legii sunt numeroşi. Cetăţenii ne-ţigani se simt trădaţi de instituţiile statului care nu reuşesc să impună respectarea legii şi nu îi protejează suficient – situaţia este la fel în România ca şi în Italia.

ONG-urile care reprezintă interesele ţigăneşti se concentreză asupra discriminării la care ar fi expuşi ţiganii. Cred că această politică este greşită. Ea exagerează impactul stereotipurilor sociale (reale) asupra integrării ţiganilor în societăţile în care sunt prezenţi. Principalul obstacol în calea integrării este chiar modul de viaţă asumat tradiţional de ţigani. Milioane de români şi-au găsit de lucru în Vestul Europei, demonstrând că accesul la slujbe necalificate este relativ facil şi că salariile sunt superioare celor româneşti. Faptul că atât de mulţi ţigani (poate majoritatea celor emigraţi) au ales alte mijloace de câştig – precum cerşitul sau furtul – arată preferinţa pentru un mod de viaţă incompatibil cu normele sociale ale civilizaţiei europene. Să reamintim că acest mod de viaţă cultivă, printre altele, un statut inferior pentru femei, căsătorii aranjate pentru copii, folosirea lor la cerşit.

Expansiunea economică din România, simultană cu o masivă emigrare, a condus la presiuni semnificative pe piaţa muncii. Cererea de forţă de muncă este atât de mare încât puterea relativă a stereotipurilor negative ce marchează comunitatea ţigănească este mult diminuată. Practic, ţiganii care ar dori să intre pe piaţa muncii o pot face relativ uşor. Mulţi dintre ei o fac deja.

Ce ar trebui făcut pentru a creşte nivelul de integrare al comunităţii ţigăneşti?

Statele trebuie să se asigure că legile sunt respectate de toţi cetăţenii. Aşa cum trebuie pedepsite eventualele tratamente discriminatorii pe temeiuri etnice, la fel trebuie împiedicate practici incompatibile cu civilizaţia, aşa cum sunt folosirea copiilor la cerşit, căsătorirea copiilor, împiedicarea lor de a urma şcoala. Pedepsirea promptă a comportamentelor antisociale precum hărţuirea sau furturile mărunte va descuraja perpetuarea acestora şi va împiedica acumularea de resentimente în rândul populaţiilor „majoritare” (resentimente care pot conduce în timp la revolte antiţigăneşti cu final tragic).

ONG-urile preocupate de problemă ar trebui să se concentreze mai mult asupra responsabilităţii pe care ţiganii înşişi o au în integrarea lor socială. Această integrare nu este compatibilă cu menţinerea unui mod de viaţă tradiţional, iar încercările de a-l menţine în starea actuală sunt cel puţin contraproductive, dacă nu de-a dreptul dăunătoare. Ţiganii au nevoie de o elită ţigănească ce şi-a asumat valorile modernităţii, cu rol de model formator. Eforturile ONG-urilor trebuie concentrate pe continuarea şi extinderea politicilor (începute deja) de creare a unei asemenea elite.

Ţiganii înşişi sunt cei care pot face cel mai mult pentru propria integrare; discursul autovictimizării trebuie înlocuit de cel al responsabilizării.

Am primit de la un bun prieten traducerea românească a celebrului discurs ţinut de Aleksandr Soljeniţîn la Universitatea Harvard în 1978. Fără a avea pretenţia de originalitate voi face o scurtă analiză.

Care este miza Discursului? După celebra denunţare a caracterului inuman al comunismului, Soljeniţîn este exilat în America şi descoperă societatea occidentală. Este dezamăgit, astfel că Discursul face un portret sever al democraţiilor vestice. Soljeniţîn vede o societate care inhibă curajul politic şi promovează mediocritatea şi prudenţa conformistă. Conformismul nu este limitat la lumea politică, ci domină cultura în sens larg, de la media la lumea universitară. Modelul uman promovat social este redus la dimensiunea economică. Viaţa interioară, responsabilitatea personală sunt ignorate în favoarea unui hedonism superficial. Soljeniţîn consideră că lumea occidentală se întâlneşte cu cea comunistă în prioritatea pe care o acordă materialului asupra spiritualului. Drepturile omului, fetişizate legalist, pot conduce la practici care le subminează propriile fundamente metafizice – exemple fiind pornografia sau promovarea violenţei în filme. Schimbarea de viziune metafizică operată de umaniştii renaşterii este văzută ca sursă primară a acestei stări de lucruri. Faptul că omul este văzut ca o fiinţă autonomă, capabilă să-şi stabilească propriile scopuri şi limite, a condus la sărăcirea vieţii interioare şi la cecitate spirituală atât în Est cât şi în Vest. Soljeniţîn consideră că democraţia este şi ea un sistem eşuat şi crede că este nevoie de lideri politici curajoşi care să (re)aducă o dimensiune spirituală în viaţa socială.

Cred că portretul pe care Soljeniţîn îl face lumii occidentale este destul de pertinent. (Este bineînţeles reducţionist, dar orice discurs are un grad limitat de complexitate). Dominaţia consumismului este evidentă pentru oricine, la fel lipsa de consistenţă a multor politicieni, superficialitatea şi ipocrizia mass-media sau paradoxalul conformism afişat de mediile universitare. Dar nu cred că putem stabili ca primă cauză a actualei stări de lucruri schimbarea metafizică operată în Renaştere. Preocupările materiale şi superficialitatea vieţii sprirituale au fost deplânse din vremurile biblice şi nu sunt o invenţie a modernităţii.

Eroarea Discursului lui Soljeniţîn nu este neapărat în diagnosticul pus lumii occidentale, ci în soluţia pe care o sugerează. Pentru că Soljeniţîn, contrar îndemnului christic, pare să propună soluţii politice pentru probleme spirituale. Ceea ce pare să sugereze Soljeniţîn este nevoia unui lider autoritar care să impună valorile spirituale asupra celor materiale, a căror cultivare neîngrădită degradează fiinţa umană. Acceptarea ulterioară de către Soljeniţîn a politicii autoritare a lui Vladimir Putin întăreşte această interpretare.

Soljeniţîn nu ne spune ce ar trebui să facă, concret, acest lider (sau grup). Cred că tăcerea sa asupra acestui punct esenţial este uşor explicabilă: pur şi simplu nu ştia. Şi nu ştia dintr-un motiv simplu – nu avem exemple istorice ale unei asemenea societăţi în care, conduşi de lideri politici înţelepţi şi curajoşi, majoritatea oamenilor se bucurau de o viaţă spirituală bogată şi nu se lăsau dominaţi de valorile materiale.

Democraţia nu poate mântui, şi nici nu trebuie să i-o cerem. Ar trebui să fim mulţumiţi dacă ea reuşeşte să rezolve probleme mai modeste: să protejeze oamenii în faţa abuzurilor altora, de exemplu. Pentru creştin, democraţia şi comunismul nu ar trebui să fie echivalente, pentru că numai într-unul dintre aceste sisteme este liber să-şi mărturisească credinţa.

În acelaşi timp, creştinul nu poate spera la o rezolvare a problemelor spirituale ale lumii acesteia printr-o schimbare politică. A crede altfel arată, după mine, o neînţelegere a mesajului lui Iisus Hristos şi poate degenera în susţinerea unor lideri cu potenţial malign.

P.S. Critica mea nu trebuie să diminueze în nici un fel respectul pe care îl datorăm lui Aleksandr Soljeniţîn pentru tot ceea ce a făcut în dezvăluirea crimelor comunismului sovietic. Dumnezeu să-l odihnească.