Peisaj de fundal:

Criză economică mondială. România evită intrarea în incapacitate de plată (numele politicos dat falimentului în această epocă a eufemismului) cu ajutorul banilor de-afară. Trebuie reduse cheltuielile statului, redistribuite veniturile în sectorul bugetar şi sistemul de pensii pe baza unor reguli mai simple şi mai echitabile. Banii ajung până în decembrie.

Povestea:

Dan Nica este ministru de interne şi îşi acuză colegii de coaliţie că plănuiesc să fraudeze alegerile. I se pare firesc să rămână ministru alături de aceşti infractori periculoşi.

Primul ministru anunţă că îl dă afară pentru aceste declaraţii (şi alte nereguli legate de gestionarea serviciului de protecţie internă – DGIPI), şi invită PSD să numească un alt ministru de interne.

Tovarăşii de partid refuză să numească un alt ministru de interne şi ameninţă cu demisia din guvern în cazul în care Nica nu este păstrat. Boc se ţine de cuvânt şi-l dă într-adevăr afară. PSD-iştii se ţin şi ei de cuvânt, ies din guvern. În memoria colectivă rămâne că Băsescu a stricat coaliţia.

Legea pensiilor aşteaptă. Guvernul este trântit printr-o moţiune de cenzură votată de o nouă coaliţie majoritară: PSD, PNL, UDMR.

Stupoare.

Zilele trec. BVB cade, în timp ce afară pieţele îşi revin.

PNL scoate un prim ministru nou-nouţ din mânecă: Klaus Johannis. Un om capabil, respectat de toţi, impresie foarte bună. Strâmbând din nas, Geoană îl acceptă. I-l aruncă cu toţii pe masă lui Băsescu, ca o carte câştigătoare. Traian nu vrea, nu poate el să admită asemenea sfidare.

Avem un prim ministru desemnat. Nu, nu e Johannis, e Croitoru. Un om aproape necunoscut, economist competent. Impresie foarte bună, de asemenea. Susţinere parlamentară: sub 50%.

Este rândul noii coaliţii să strâmbe din nas. Preşedintele ameninţă că dizolvă parlamentul. Legal n-o poate face, ar fi practic o lovitură de stat. Se răzgândeşte, ne mărturiseşte că a săvârşit o eroare de exprimare.

Peşedintele contemplă eventualitatea de a păstra guvernul demisionar până la alegeri. Ca om ce ştie mai bine, ne anunţă că se termină banii.

Nu sunt oameni bătrâni, ne vor sta alături destul de mult timp de-acum încolo. Ţineţi-vă bine, povestea continuă…

Dacă domnul Mircea Geoană ar fi doar un cabotin şi un profitor, nu merita să scriu ceva despre el. Sunt deja prea mulţi de aceeaşi teapă. Dar ceea ce am văzut luni 14 iulie 2008, în emisiunea doamnei Vrânceanu Firea, este incredibil chiar în relaţie cu standardele joase ale politicii româneşti.

Domnul Geoană este preşedintele PSD, partidul care are şanse consistente să devină piesa principală a viitorului guvern. PSD şi PC au făcut săptămâna trecută o „ofertă politică”, din care în presă au pătruns bineînţeles, şi pe bună dreptate, cele mai ridicole „propuneri”: salariu minim 1000 RON, acordarea celei de a 13-a pensii, 8 stadioane la standardele UEFA, 1000 km de autostradă. Trustul Intact susţine bineînţeles PSD dar, pentru a păstra aparenţele de credibilitate, doamna Vrânceanu Firea i-a cerut domnului Geoană să explice sursele de finanţare pentru aceste intenţii flamboaiante. Ceea ce a urmat este stupefiant.

Domnul Geoană confundă Produsul Intern Brut (PIB-ul) cu Bugetul. Domnul Geoană foloseşte foarte firesc termenii ca interşanjabili. Preşedintele PSD crede că bugetul României este de 130 md de euro. Mai mult, domnul Geoană, după ce a precizat că „ia această ofertă foarte în serios” (oferta de guvernare lansată împreună de PSD şi PC) şi că s-au „gândit de 5 ori înainte” de a o face, foloseşte cifrele atât de penibil greşite pentru a face „calcule”. Aşa încât 5% din PIB în 2009 îi aduc preşedintelui PSD 7,5 md euro pentru Ministerul Transporturilor, dintr-un condei. Bineînţeles, nici doamna Firea, nici doamna Daniela Popa, preşedinta PC (invitată şi ea în emisiune), nu au sesizat eroarea. Ca să fiu drept, doamna Popa a avut un moment de crispare, dar asta nu echivalează cu o intervenţie corectivă.

Domnul Geoană ar trebui să ştie că bugetul României a fost în 2007 aproximativ 34% din PIB, aşa încât 5% din PIB înseamnă de fapt 15% din buget (în 2007 bugetul Ministerului Transporturilor a fost cca 2,5% din PIB). Această informaţie este esenţială pentru a câştiga dezbaterile la care va participa „în modul cel mai serios” la bere, nivelul la care se plasează discuţiile purtate de domnia sa.

Nimeni nu cred că se aşteaptă de la PSD şi PC să pună în aplicare aşa zisa ofertă. Totuşi, faptul că Mircea Geoană este un analfabet funcţional (în economie, cel puţin) este periculos, în condiţiile în care acest om are şanse să ajungă prim ministru. Pentru cei care credeau că standardele nu puteau fi coborâte mai jos decât prestaţia domnului Văcăroiu, iată că se poate.

Pentru cei preocupaţi de creşterea preţului la alimente, Sorin Ioniţă oferă o foarte accesibilă prezentare a situaţiei în acest articol din Evenimentul Zilei.

Despre ce este vorba, pe scurt? Responsabilă pentru creşterea preţurilor este în principal creşterea economică înregistrată în ultimii ani de ţările emergente, în principal de China şi India (care au împreună o treime din populaţia globului). Noua prosperitate de care se bucură sute de milioane de oameni a condus la creşterea consumului alimentar în general, şi de carne în special. Creşterea animalelor implică consum intensiv de cereale – de porumb în special. De creşterea consumului de carne se leagă creşterea masivă a consumului de cereale. De aici decurge natural creşterea preţurilor acestora, în condiţiile în care oferta de cereale nu s-a dovedit suficient de elastică. Mai mult, o parte din porumbul produs în America (cca 30%) a fost deturnat prin mecanisme statale (subvenţii) către producerea ineficientă de etanol. De aici, o sporită presiune asupra preţurilor.

Domnul Ioniţă mai are încă o dată dreptate atunci când propune şi soluţia: scăderea barierelor vamale la nivelul UE pentru a permite cetăţenilor accesul la produsele alimentare ieftine oferite de Africa, Asia sau America. Cel mai probabil, accesul acestor produse pe piaţa românească îi va afecta relativ puţin pe micii producători. Ei sunt oricum slab sau deloc angrenaţi în circuitul industrial al produselor agricole, şi este greu de crezut că preţurile ar scădea sub media ultimilor ani.

În orice caz, cred că adoptarea de măsuri protecţioniste este greşită. Pentru cetăţenii obişnuiţi cu statul paternalist, ele pot fi atrăgătoare („să nu se mai exporte grâu, să rămână aici în ţară”, „să le interzică să scumpească pâinea”). Consecinţele lor vor fi însă negative în primul rând pentru cei săraci. Dacă se plafonează preţurile la alimente, importurile vor fi descurajate (România este importator net) şi vom avea parte de penurie şi de creşterea pieţei negre. Dacă se interzic exporturile la produse alimentare, producătorii interni se pot orienta către produsele exceptate care le permit să obţină randamentele dorite (de exemplu, plante tehnice). Din nou, riscăm penurie şi creşterea pieţei negre. Dacă înăsprim şi mai mult controlul, sectorul privat nu va mai investi în agricultură, pentru că banii nu se vor câştiga din producţie, ci din jocul subvenţiilor. Guvernul s-ar ransforma într-un permanent cârpaci al economiei, producând o nouă problemă cu fiecare soluţie pe care o pune în practică. Este un spectacol deja uzat, şi nu numai în România.

Într-un singur punct cred că domnul Ioniţă nu are dreptate. Nu cred că ne putem permite să tratăm cu lejeritate teoria care leagă activităţile umane (producerea de gaze cu efect de seră în particular) de fenomenul încălzirii globale. Este adevărat că, deşi este susţinută de oameni de ştiinţă prestigioşi, teoria se poate dovedi falsă. Dacă însă alegem să stăm cu mâinile în sân până vom fi siguri de adevăr, putem constata că e prea târziu ca să mai facem ceva. De aceea, soluţiile energetice care ar diminua efectul de seră trebuie susţinute. Unele, precum obţinerea de etanol din porumb, sunt greşite. Altele vor fi benefice.

(Pentru o prezentare succintă a problemelor producţiei de etanol puteţi citi acest articol din The Economist)

Cât de raţionale sunt metodele noastre de planificare?

Fără să fiu un specialist, am lucrat cu ceva timp în urmă la un vast studiu de piaţă, necesar elaborării unui la fel de vast plan de afaceri. Una dintre cerinţele clientului a fost să realizăm predicţii asupra evoluţiei cererii produselor sale pentru următorii 5 ani. În principiu, pentru realizarea predicţiilor trebuia să folosim trend-urile de consum identificate în ultimii ani, ponderându-le cu evoluţia prezumată a sectoarelor consumatoare şi a produselor de substituţie. În lipsa informaţiei credibile în legătură cu acestea din urmă, folosirea trend-urilor de consum identificate în trecutul recent a dobândit o importanţă decisivă pentru unele dintre pieţele studiate.

Îmi amintesc cât de surprins am fost de încrederea pe care unii dintre colegii mei o acordau evenimentelor trecute ca instrument de prezicere a viitorului. Este o dispoziţie naturală, care confundă uniformitatea şi deci predictibilitatea succesiunilor simple de tip cauză-efect (dacă dau cu ciocanul atunci vaza se sparge) cu fenomene mult mai complexe precum pieţele, care reunesc interacţiunile a milioane, sau miliarde de indivizi. Chiar şi predictibilitatea spargerii vazei este condiţionată de o mulţime de factori pe care îi presupunem tacit (vaza este din porţelan şi nu din oţel emailat, ciocanul meu este de fier şi nu din cauciuc, forţa loviturii depăşeşte o anumită valoare etc), dar care nu sunt mai puţin importanţi în realizarea predicţiei.

Aşa cum acest articol din The Economist o arată, această înţelegere (greşită) a proceselor economice a fost folosită şi la proiectarea sistemelor de management al riscului de către cele mai importante bănci internaţionale. Pentru fenomene economice ciclice, un model simplu care foloseşte ca input evoluţia sistemului pe prima panta a ciclului va produce predicţii cu atât mai optimiste (şi mai departe de adevăr) cu cât se apropie mai mult de punctul de inflexiune. Dacă luăm ca exemplu estimarea evoluţiei unei burse aflate în creştere, un model care îşi bazează predicţiile doar pe trend-ul crescător identificat în trecutul recent va emite rezultate cu atât mai optimiste (bazate fiind pe un istoric din ce în ce mai “solid” de creştere) cu cât se va apropia mai mult de momentul de inversare a trend-ului. În cazul spargerii unei bule speculative, diferenţele între predicţii şi realitate pot fi uriaşe.

Modelele pot fi rafinate, s-ar putea spune, pentru a lua în calcul ciclicitatea fenomenelor. Da, dar numai în cazul în care ciclurile ar avea aceeaşi durată (nu o au), sau în cazul în care momentele de schimbare a trend-ului ar fi corelate cu variabile observabile în momentul în care facem predicţia (lucru pricipial imposibil pe termen mediu-lung datorită relaţiei strânse pe care economia o întreţine cu elemente impredictibile precum, printre altele, inovaţiile tehnologice sau descoperirea de surse noi de materii prime).

Aşa cum mulţi dintre noi o ştim, modelele abstracte pot fi instrumente mai slabe decât experienţa şi instinctul. Cauza nu cred că este un mister: mintea gestionează, în mare parte subconştient, un număr imens de variabile, şi chiar modelele pe care ea le foloseşte se modifică de multe ori fără contribuţia noastră voluntară. Din acest motiv, modelele predictive riguroase trebuie folosite (şi de cele mai multe ori sunt) în conjuncţie cu aprecierile calitative ale insider-ilor.

La fel ca şi în cazul sănătăţii mentale, raţionalitatea predicţiilor nu este dată de caracterul riguros al modelului predictiv (paranoicii sunt perfect coerenţi), ci de participarea echilibrată a mai multor instanţe (modelul predictiv, insider-ii, instinctul analistului) la adoptarea unei soluţii predictive. Iar această soluţie trebuie întotdeauna privită drept ceea ce este: o conjectură care principial se poate dovedi falsă în ciuda inteligenţei, experienţei, competenţei şi volumului de muncă investite.