Iubitorii de animale sunt, de fapt, nişte ticăloşi

Incapacitatea Parlamentului de a lua o decizie în privinţa eutanasierii câinilor vagabonzi ne oferă o faţetă foarte interesantă a societăţii româneşti de astăzi.

La o primă vedere ne izbeşte rezistenţa puternică în faţa unei soluţii radicale (eutanasierea), produsă de o coaliţie de organizaţii non-guvernamentale, figuri politice stranii (gen Marius Marinescu – PRM) şi diverşi cetăţeni pendulând între isterie şi sentimentalisme lăcrămoase.  “Ce oameni buni!” – suntem gata sa exclamăm. Câtă lărgime de vederi, ce capacitate empatică, câtă dragoste pentru orice fiinţă vie! Sufletul ar trebui să ni se umple de o bucurie caldă în faţa acestor dovezi de iubire, grijă şi bunătate.

Şi totuşi, de ce vor unii eutanasierea? Ce-i îndeamnă diavoleşte la uciderea unor suflete a căror singură vină este că s-au născut? Există oare vreo justificare a unor asemenea intenţii mârşave? Ei bine, există! Pentru că fiinţele în cauză n-au fost lăsate pe pământ doar pentru a da din coadă si a privi duios. Ele au dinţi ascuţiţi şi fălci îndeajuns de puternice pentru a muşca câteva zeci de mii de oameni anual (vezi aici datele pentru 2009 privindu-i numai pe cei care s-au prezentat la medic în Bucureşti). Iar unii dintre cei muşcaţi mor – iată aici câteva cazuri recente.

Cei care se opun eutanasierii ignoră aceste decese, după cum ignoră zecile de mii de cazuri de agresiuni şi stresul permanent pe care sute de mii de oameni trebuie să-l suporte atunci când trec (mulţi dintre ei zilnic) prin zone infestate de haite vagabonde.

Justificarea eutanasierii nu este dată de “vinovăţia” sau “nevinovăţia” câinilor pentru comportamentul pe care-l exhibă. Este evident că ei nu sunt “vinovaţi”, în sensul în care folosim cuvântul atunci când calificăm acţiuni omeneşti. Problema este una pur practică: eliminarea unei surse importante de pericol pentru bunăstarea noastră şi a semenilor noştri, oamenii. Dacă eliminarea pericolului s-ar putea face fără uciderea câinilor, n-ar fi nici o problemă. Deocamdată, toate soluţiile aplicate au eşuat, iar cele propuse sunt mult prea costisitoare. Până la urmă, cât de responsabilă este adăpostirea câinilor în spaţii speciale (vorbim de sute de mii de exemplare), atunci când nu există suficienţi bani pentru spitale? (Nu mai vorbesc de ignorarea stupidă a faptului că pentru întreţinerea unor carnivore vor fi sacrificate nenumărate alte animale la fel de “nevinovate”).

Şi iată cum revenim la ceea ce ştiam dinainte despre noi. În locul presupuselor dovezi de bunătate vedem de fapt dispreţul pentru semeni, lipsa crasă de consideraţie pentru bunăstarea şi chiar pentru viaţa celor de lângă noi.  Această caritate pe banii statului (pentru că, deşi nimic nu-i împiedică pe apărătorii animalelor să le ia în îngrijire, ei preferă să transfere această responsabilitate către bugetele publice) nu ascunde decât lipsa discernământului moral şi proslăvirea narcisistă a unei generozităţi de mucava.

Explore posts in the same categories: Media, Politica, Societate

Etichete: caini, caini comunitari, caini vagabonzi, Eutanasiere, Eutanasiere caini, lege eutanasiere caini

You can comment below, or link to this permanent URL from your own site.