Au ţiganii o responsabilitate în ne-integrarea lor socială? Da, au.
Mă aflam zilele trecute într-o staţie de tramvai. La un moment dat s-au oprit lângă mine două femei. Cea mai tânără avea grijă de un cărucior în care se afla un copil. Cealaltă era probabil mama celei dintâi. Aveau amândouă un aspect neîngrijit; faţa buhăită (sugerând alcoolismul) a celei mai în vârstă era principalul lucru care le deosebea. Vorbeau tare, răstit şi greu inteligibil. Scuipau des pe jos. Bebeluşul a scos şi el un ţipăt scurt, puternic şi ascuţit. L-a repetat apoi la intervale relativ lungi şi regulate, fără să fie luat în seamă.
Aşa cum cred că aţi presupus deja, cei trei erau ţigani. Pentru majoritatea românilor, ca şi pentru alţi europeni, acesta este pattern-ul multor interacţiuni cu ţiganii. Nu este vorba atât despre violenţă sau furturi (deşi sunt convins că şi acestea sunt frecvente), cât despre lipsa de respect pentru bunăstarea celuilalt, pentru dreptul lui de a nu asculta răcnete, înjurături, muzică gălăgioasă, dreptul de a avea parte de bănci curate, neudate de scuipat.
Măsurile luate de guvernul italian împotriva nomazilor au readus în atenţie problema ţiganilor. Toţi participanţii la dezbatere pornesc de la constatarea slabei integrări a ţiganilor în societatea „majoritară”. Dacă, alături de acţiunile oficiale şi de articole includem comentariile postate pe site-urile ziarelor, poziţiile adoptate se întind de la dreapta extremă (cereri de exterminare a ţiganilor făcute sub comoda protecţie a anonimatului online) până la stânga imaculată (întreaga responsabilitate revine majorităţii care discriminează).
În general, autorităţile româneşti postrevoluţionare au continuat politicile de integrare demarate în perioada comunistă. Liceele şi instituţiile universitare oferă acum locuri rezervate tinerilor ţigani. Programul „Cornul şi Laptele” stimulează participarea şcolară a elevilor din familiile sărace, fiind astfel benefic pentru mulţi copii ţigani. În puţinele cazuri în care au existat atacuri asupra comunităţilor de ţigani, aceştia au fost despăgubiţi.
Deşi există o atitudine discriminatorie latentă în rândurile majorităţii, aceasta se finalizează rareori în acţiuni concrete care să împiedice progresul social al ţiganilor. Dimpotrivă, cred că de cele mai multe ori etnicii ne-ţigani sunt cei vulnerabili la agresiune, în special în zonele rurale în care populaţia nativă îmbătrânită convieţuieşte alături de comunităţi ţigăneşti în expansiune în care tinerii dispuşi la încălcarea legii sunt numeroşi. Cetăţenii ne-ţigani se simt trădaţi de instituţiile statului care nu reuşesc să impună respectarea legii şi nu îi protejează suficient – situaţia este la fel în România ca şi în Italia.
ONG-urile care reprezintă interesele ţigăneşti se concentreză asupra discriminării la care ar fi expuşi ţiganii. Cred că această politică este greşită. Ea exagerează impactul stereotipurilor sociale (reale) asupra integrării ţiganilor în societăţile în care sunt prezenţi. Principalul obstacol în calea integrării este chiar modul de viaţă asumat tradiţional de ţigani. Milioane de români şi-au găsit de lucru în Vestul Europei, demonstrând că accesul la slujbe necalificate este relativ facil şi că salariile sunt superioare celor româneşti. Faptul că atât de mulţi ţigani (poate majoritatea celor emigraţi) au ales alte mijloace de câştig – precum cerşitul sau furtul – arată preferinţa pentru un mod de viaţă incompatibil cu normele sociale ale civilizaţiei europene. Să reamintim că acest mod de viaţă cultivă, printre altele, un statut inferior pentru femei, căsătorii aranjate pentru copii, folosirea lor la cerşit.
Expansiunea economică din România, simultană cu o masivă emigrare, a condus la presiuni semnificative pe piaţa muncii. Cererea de forţă de muncă este atât de mare încât puterea relativă a stereotipurilor negative ce marchează comunitatea ţigănească este mult diminuată. Practic, ţiganii care ar dori să intre pe piaţa muncii o pot face relativ uşor. Mulţi dintre ei o fac deja.
Ce ar trebui făcut pentru a creşte nivelul de integrare al comunităţii ţigăneşti?
Statele trebuie să se asigure că legile sunt respectate de toţi cetăţenii. Aşa cum trebuie pedepsite eventualele tratamente discriminatorii pe temeiuri etnice, la fel trebuie împiedicate practici incompatibile cu civilizaţia, aşa cum sunt folosirea copiilor la cerşit, căsătorirea copiilor, împiedicarea lor de a urma şcoala. Pedepsirea promptă a comportamentelor antisociale precum hărţuirea sau furturile mărunte va descuraja perpetuarea acestora şi va împiedica acumularea de resentimente în rândul populaţiilor „majoritare” (resentimente care pot conduce în timp la revolte antiţigăneşti cu final tragic).
ONG-urile preocupate de problemă ar trebui să se concentreze mai mult asupra responsabilităţii pe care ţiganii înşişi o au în integrarea lor socială. Această integrare nu este compatibilă cu menţinerea unui mod de viaţă tradiţional, iar încercările de a-l menţine în starea actuală sunt cel puţin contraproductive, dacă nu de-a dreptul dăunătoare. Ţiganii au nevoie de o elită ţigănească ce şi-a asumat valorile modernităţii, cu rol de model formator. Eforturile ONG-urilor trebuie concentrate pe continuarea şi extinderea politicilor (începute deja) de creare a unei asemenea elite.
Ţiganii înşişi sunt cei care pot face cel mai mult pentru propria integrare; discursul autovictimizării trebuie înlocuit de cel al responsabilizării.
Tags: Discriminare, Discriminare etnica, Integrare, Integrare sociala, Responsabilitate, Rom, Romi, Tigan, Tigani
You can comment below, or link to this permanent URL from your own site.