O superputere plângăcioasă

Americanii şi-au făcut un obicei din a cere o mai mare participare la acţiunile militare din partea aliaţilor europeni. Aşa cum aflăm din acest articol din The Economist, Barack Obama a făcut la fel în recenta sa vizită pe continent.

Din articol aflăm lucruri şi mai importante despre armatele organizaţiei care aspiră la statutul de superputere. Cele mai multe tancuri dintre statele UE le are, cine credeţi? Grecia! Belgia şi Germania refuză să-şi trimită trupele în acţiuni militare (limitându-le la roluri „soft” de reconstrucţie sau pază). Spania a restrâns numărul de trupe disponibile pentru acţiuni în străinătate la maxim 3000 de soldaţi. 70% din forţele armate europene nu sunt capabile să opereze în afara frontierelor naţionale (pentru mai multe detalii la fel de încurajatoare citiţi articolul).

Deşi şi-a propus în 2003 să creeze o forţă de reacţie rapidă, UE nu o are încă. Forţa expediţionară a unei uniuni de 27 de state se bazează pe „două armate şi jumătate”: Marea Britanie, Franţa şi Germania (pentru jumătatea în cauză).

Dar ceea ce mi se pare mai grav, dincolo de echipamente şi structuri neadecvate, este atitudinea europenilor faţă de război. Cred că nimic nu este mai potrivit pentru a o înţelege decât să observi felul în care sunt realizate documentarele despre război. Eu am urmărit trei dintre ele.

Ciclul Battlefield: World War Two produs de Discovery Channel este un clasic al genului, dedicat celui de Al Doilea Război Mondial. Deşi se concentrează asupra descrierii mişcărilor de trupe, episoadele sunt punctate şi de intervenţii ale supravieţuitorilor. Tonul acestora este de obicei măsurat, fără să cadă în autocompătimire, chiar dacă relatează episoade îngrozitoare. Aceeaşi ţinută este păstrată de comentariul de fundal.

Timewatch: Remember the Galahad este produs de BBC. Prezintă unul dintre cele mai sângeroase episoade din războiul purtat în 1982 de Marea Britanie şi Argentina pentru controlul insulelor Falkland, precum şi destinele unora dintre supravieţuitori. Navele britanice Sir Galahad şi Sir Tristram au fost distruse într-un atac al aviaţiei militare argentiniene în timp ce erau pe cale să debarce soldaţii pe care îi transportau. În urma atacului şi-au pierdut viaţa 32 de soldaţi, mulţi alţii fiind răniţi. Realizatorii subliniază greşelile făcute în conducerea operaţiunilor care au pus navele într-o poziţie vulnerabilă pentru prea mult timp. Dintre supravieţuitori, sunt aleşi cei care au avut dificultăţi de adaptare post-conflict. Doi dintre ei afirmă că nu au putut depăşi niciodată momentul bombardamentului, şi din această cauză nu s-ar fi putut adapta la viaţa civilă. Atitudinea realizatorilor este compătimitoare faţă de ei şi acuzatoare la adresa liderilor militari responsabili de operaţiunile din Insulele Falkland. Nu este pusă în discuţie credinţa protagoniştilor că există o relaţie directă de cauzalitate între bombardamentul suferit şi eşecul social.

Cea mai recentă implicare militară a Marii Britanii este prezentată într-un documentar al Sky One difuzat în România prin reţeaua Discovery: Ross Kemp in Afghanistan. Unul dintre episoade este dedicat urmărilor unui bombardament american în care au fost ucişi din greşeală şi 3 soldaţi britanici. Realizatorul este preocupat de efectele pe care incidentul le-a avut asupra colegilor celor ucişi, aşa că îi întreabă direct dacă sunt traumatizaţi, în buna tradiţie tabloidă. Nici un moment nu este explicată dificultatea unei operaţiuni de bombardament în care pilotul trebuie să lovească ţinte aflate poate la câteva zeci de metri de propriile trupe, în timp ce zboară cu o viteză apropiată de cea a sunetului. Nu este prezentat nici numărul (foarte mare) al operaţiunilor în care bombardarea aeriană a insurgenţilor a salvat viaţa soldaţilor aflaţi la sol.

Pe scurt, avem pe de o parte oameni care au fost încorporaţi obligatoriu şi au luptat ani îndelungaţi în al Doilea Război Mondial. Ei nu se autocompătimesc, chiar dacă au trecut prin vremuri groaznice. Pe de altă parte, războaie de o dimensiune mult mai mică, la care au participat exclusiv soldaţi profesionişti (care au ales să fie în armată), ne sunt prezentate cu o compătimire ipocrită ca o sursă nesfârşită de traume pentru supravieţuitori. Aceeaşi atitudine tabloidă domină şi media românească. Nu este de mirare că europenii sunt atât de puţin dispuşi să susţină o armată puternică.

Războiul din Iraq a fost un dezastru pentru Vest, dar nu toate războaiele sunt nedrepte sau nejustificate. Din păcate, nu putem spera să controlăm regimuri periculoase cântând melodii pacifiste. Pur şi simplu, istoria nu ne oferă dovezi în acest sens.

Generalul Rick Hillier a declarat la preluarea conducerii armatei canadiene în 2005: “Nu suntem un serviciu public. Noi suntem armata canadiană şi treaba noastră este să omorâm oameni.” Se pare că europenii au şi ei mare nevoie să li se reamintească acest lucru.

Explore posts in the same categories: Politica, Societate

Tags: Afganistan, Armata, Iraq, Razboi, Superputere, UE, Unilateralism, Uniunea Europeana, US

You can comment below, or link to this permanent URL from your own site.