Rumunska Kurva

Zilele acestea am descoperit un nou monument dedicat soldaţilor americani în Bucureşti.  Este amplasat în parcul Kiseleff şi, ca şi cel din Cişmigiu, pe care îl cunoşteam deja, este închinat memoriei americanilor care au luptat în România în cel de-al doilea război mondial.

Plasarea acestor monumente în poziţii centrale în Capitală este o eroare morală şi o dovadă de ipocrizie. Pe parcursul celei mai mari părţi a războiului, România şi Statele Unite au fost adversari. Bombardamentele americane au făcut nenumarate victime şi pagube importante. După întoarcerea armelor la 23 august 1944 , Statele Unite au lăsat România în sfera de influenţă sovietică (cu consecinţele dezastruoase ştiute).

Câteva precizări preliminare se impun: este evident că participarea în război a Statelor Unite a fost decisivă pentru salvarea democraţiei în Vestul Europei, ca şi prezenţa ulterioară a trupelor americane în timpul războiului rece. De asemenea, nu cred că este raţional să reproşăm americanilor că “ne-au vândut ruşilor”. Nu exista o alianţă prealabilă cu ei şi e deplasat să ceri sacrificii pe care singur nu vrei să le faci. Iar faptul că suntem acum aliaţi cu americanii este o şansă istorică extraordinară.

Totuşi, oricum am privi lucrurile, soldaţii americani care au luptat în România nu au făcut României nici un bine. În consecinţă, este complet nepotrivită plasarea unor monumente în cinstea lor în locuri cu semnificaţie simbolică.  Singurul lucru pe care îl dovedesc acestea este ipocrizia şi lipsa de discernământ moral care ne-au caracterizat de atâtea ori ca naţiune. Nu câştigăm nimic prin astfel de gesturi inadecvate, pierdem doar şansa de a ne bucura de o umbră de respect din partea noilor noştri aliaţi.

Americanii au tot dreptul să-şi cinstească soldaţii din al doilea război mondial, dar nu în spaţii cu încărcătură simbolică pentru români. Un aliat autentic nu este recunoscător pentru pierderile suferite în trecut, iar relaţiile durabile nu se construiesc pe minciună, ipocrizie şi linguşeală.

Turnul Babel a-nceput să scârţâie cam tare

Voi vorbi în cele ce urmează despre deriva în care se află ideologia protecţiei minorităţilor. Nevoia de a scrie acest articol a apărut pe măsură ce citeam “Trainspotting” de Irvine Welsh, cartea după care a fost realizat filmul cu acelaşi nume. Romanul este destul de interesant si “naturalist”. Singurul lucru care se potriveşte ca nuca-n perete în acea succesiune nesfârşită de episoade în care personajele se droghează, se îmbată, se bat din pură plăcere, fură şi câteodată mor sunt gândurile lor anti-rasiste. Totul este permis pentru un junkie, se pare, numai rasismul nu, pentru asta el mai are resurse de moralitate care îi permit să se revolte în faţa agresiunilor la care sunt supuşi cei de culoare sau imigranţii din subcontinentul indian.

Această ipocrizie care a progresat în Occident până la a introduce o dimensiune moralizatoare într-o lucrare altfel brutală în realismul ei este periculoasă şi contraproductivă. Ea pune o presiune împovărătoare asupra discutării problemelor pe care le pune gestionarea relaţiei cu diverse minorităţi. Discursul tradiţional negativ la adresa anumitor minorităţi a ajuns să fie înlocuit de reversul lui la fel de iraţional: discursul pozitiv by default.

Dacă critici vulgaritatea provocatoare în care se desfăşoară “Pride Parades” organizate de comunitatea gay, eşti un troglodit homofob. Dar cum putem accepta normalitatea trăirilor gay pentru cei în cauză dacă nu acceptăm normalitatea reacţiilor instinctiv homofobe ale celor straight? Lumea conştiinţei fiecăruia dintre noi se manifestă pe multiple paliere, de la instinctiv pînă la social şi metafizic. Putem foarte bine accepta cultural dreptul cuiva de a duce o existenţă homosexuală, şi în acelaşi timp să avem reacţii homofobe în cazul în care am fi abordaţi într-un club, să zicem. Acele reacţii nu ne transformă într-o bestie mai mult decât îl transformă pe un homosexual într-o jivină contra naturii. Întâlnirea civilizată în spaţiul public trebuie să presupună recunoaşterea acestor realităţi complexe, şi identificarea unor coduri sociale care să păstreze drepturile minorităţilor sexuale fără a pune o presiune inutilă asupra majorităţii.

La fel, nu putem vorbi cu indreptăţire despre “egalitatea culturilor”. Egalitatea însăşi este o valoare specifică anumitor culturi şi străină altora. Multiculturalismul a reuşit să submineze valorile fundamentale ale civilizaţiei occidentale şi să păstreze în schimb un respect dogmatic pentru culturi pe care în realitate le ignoră. Trebuie să regăsim curajul de a ne re-asuma valorile fundamentale ale civilizaţiei noastre: respectul pentru individ, pentru libertate, raţiune şi decenţă, printre altele. Odată cu aceasta, trebuie să o spunem iarăşi acum, după atâţia ani de tabu-uri, că există culturi eşuate, modele de civilizaţie care nu merită respectul pe care îl acordăm propriei noastre civilizaţii. Cel mai simplu exemplu este cultura ţigănească, un eşec civilizaţional care-i va marca pe cei care se formează în aceste medii mult timp de acum încolo. A vorbi tot timpul doar la modul pozitiv despre culturile celorlalţi împiedică înţelegerea lor autentică şi ne subminează capacitatea de a-i influenţa şi chiar de a ne proteja propria civilizaţie de intruziuni dăunătoare şi primitive precum sharia.

O altă zonă sensibilă este cea care priveşte comunitatea evreiască. Acuzaţiile de antisemitism sunt de multe ori aruncate prea uşor, ca o armă de distrugere în masă care desfiinţează o dezbatere autentică înainte de a începe. Cele mai mari studiouri americane sunt conduse de membri ai comunităţii evreieşti, dar a spune că “evreii conduc Hollywood-ul” este taxat imediat şi fără drept de apel ca simptom al unui antisemitism primitiv. Faptul ca AIPAC, cea mai puternică organizaţie evreiască americana de lobby şi un susţinător necondiţionat al Israelului, este la rândul ei susţinută de majoritatea membrilor Congresului american trebuie de asemenea să fie o sursă legitimă de interes, fără a fi antisemit. Eu aş prefera, în locul acuzaţiilor, o cercetare a consecinţelor şi o explicaţie. Nu sunt antisemit, personalităţile culturale cu cel mai mare impact formativ asupra mea au fost probabil, în majoritate, evrei, de la Karl Popper la Eugen Ionescu si Mihail Sebastian. Chestiunea prezintă însă interes din principiu, pentru că orice concentrare de putere de asemenea dimensiuni are potenţialul de a degenera în abuzuri, indiferent de cei care deţin puterea.

Civilizaţia construită de “omul alb” are multe păcate şi a avut şi mai multe. Dar discriminările de tot felul (la adresa femeilor, a evreilor, a celor de culoare etc.) n-au fost si nu sunt monopolul Occidentului. Cred că, în ciuda crimelor de care a fost istoric responsabilă (de la cucerirea Americii la Holocaust) suntem norocoşi că suntem moştenitorii civilizaţiei iudeo-creştine. Severitatea cu care avem datoria să o examinăm trebuie însoţită de o egală obiectivitate lipsită de complexe şi conştientă de propriile valori în raportarea la alte stiluri de viaţă, modele civilizaţionale sau practici politice.

Dacă nu-i poţi convinge, abureşte-i!

Nimic nu exprimă mai bine ipocrizia celor ce conduc Poliţia Română decât modul în care sunt realizate statisticile pe care le fac publice (le puteţi consulta aici). Încercând să fac o analiză a evoluţiei infracţionalităţii în România, am constatat că nu pot folosi datele oficiale. Acestea prezintă doar situaţia infracţiunilor soluţionate – o informaţie utilă doar dacă este pusă în relaţie cu totalul infracţiunilor înregistrate. De fapt, nici măcar nu este clar dacă datele se referă doar la infracţiuni soluţionate în toate documentele, pentru că cei responsabili de publicarea lor nu au făcut efortul minim de a respecta un format unitar de prezentare.

Ce concluzie putem trage din faptul că în anul 2007 au fost soluţionate mai puţine cazuri de infracţiuni săvârşite cu violenţă decât în 2006 (5580 fata de 7240)? Ce a scăzut: numărul infracţiunilor sau capacitatea poliţiei de a rezolva cazurile cu care se confruntă? Sunt convins că această confuzie este întreţinută voit tocmai pentru a împiedica evaluarea de către public a prestaţiei acestei încă dubioase instituţii.

P.S. Am trimis o cerere de informaţii către Direcţia Managementul şi Analiza Informaţiilor. Sunt curios care va fi răspunsul.

P.S. 2 Răspunsul oficial a fost că orice informaţii, altele decât cele disponibile pe site, sunt secret de stat. QED

Noi (şi Barack Obama)

Barack Obama va deveni azi preşedinte, un eveniment fără îndoială istoric, după cum nu obosesc să ne reamintească practic toate sursele de informaţie care contează. Nu voi spune însă mare lucru despre el aici. Ceea ce mă interesează este ce aflăm în aceste momente despre noi, ceilalţi.

O imagine caracteristică acestor zile este cea a lui Tom Hanks plângând în timpul unui discurs al lui Obama. Hanks nu este nici negru, nici victimă. Dimpotrivă, este unul dintre albii de succes ai Americii. Emoţia lui are alte surse, la fel ca trăirile a nenumăraţi albi americani care au votat cu Obama, şi ale şi mai multor non-americani care s-au alăturat entuziasmului mondial. Toţi aceşti oameni au arătat o dorinţă autentică de dreptate, şi au văzut în alegerea lui Obama un mod simbolic de a repara o nedreptate istorică care are urmări şi acum. Bineînţeles, personalitatea lui a fost esenţială – Obama a meritat să câştige – întâi în faţa lui Hillary Clinton, apoi în faţa lui McCain.  Dar sursa profundă a entuziasmului popular a fost dorinţa oamenilor de a fi, oricât de naiv ar suna, buni.

Optimismul acestei observaţii simple trebuie temperat de priveliştea vieţii cotidiene. Cred că nimic nu arată cât de adânci sunt sursele răului – poate chiar fundamentale naturii umane – decât constatarea că dorinţa sinceră  de bine a majorităţii indivizilor are rezultate relativ modeste în lumea reală.

Cât despre România, regăsim iarăşi ceea ce ştiam deja. Bucuria simplă de a fi martor al unui eveniment de o asemenea importanţă (independent de ceea ce va face sau nu va face Obama) este de multe ori înlocuită de remarci acre aruncate pe un ton atoateştiutor. Se pare că la noi bunătatea e demult răsuflată.

Şcoala românească este cea mai bună din lume

În ultimele zile am fost bombardaţi cu obişnuitele critici la adresa sistemului de învăţământ. Clădirile vechi şi nereparate şi salariile mici ale profesorilor sunt cele mai noi ştiri răsuflate. Ei bine, în ciuda consensului social că lucrurile merg rău, eu cred că şcoala românească este probabil cea mai bună din lume, şi am argumente pentru aceasta.

Misiunea fundamentală a şcolii este să pregătească copiii pentru viaţă, transmiţându-le valorile sociale fundamentale şi deprinderile care le vor asigura succesul. Şcoala românească o face foarte bine. Iată mai jos trei dintre cele mai importante argumente în favoarea sa:

În primul rând, copiii învaţă să gândească şi să se comporte în funcţie de obiective, o abilitate socială esenţială într-o lume complexă ca a noastră. Viaţa este plină de ocazii în care poţi pierde din vedere esenţialul. Şcoala fabrică astfel de orizonturi false, cum sunt cunoştinţele predate sau culegerile de probleme, ca un bun exerciţiu pentru ce va urma în viaţa fiecărui copil. Şi tot şcoala, de la clasa I până la doctorat, îl ajută pe fiecare tânăr să depăşească aceste obstacole prin metode a căror eficienţă a fost dovedită de-a lungul anilor -  încurajându-l să copieze la examene, de exemplu, sau acceptându-i plagiatul. Este adevărat, ca peste tot în lume, sunt şi copii care eşuează, care nu înţeleg că ceea ce contează în viaţa adultă sunt hârtiile oficiale pe care le obţin, precum diplomele sau licenţele. Ei se pierd învăţând, iar viitorul lor în ţară nu va fi grozav. Dar nici un sistem nu este perfect, şi important este că marea majoritate a elevilor vor deveni adulţi adaptabili, cu acea încredere puternică în sine pe care numai ignoranţa solidă o poate da.

În al doilea rând, copiii învaţă valoarea fundamentală a banilor. Ei pot observa cu atenţie efectele lipsei mijloacelor băneşti asupra unui eşantion bogat de adulţi. Singura limitare este dată de preponderenţa în acest eşantion a persoanelor de sex feminin. Un program guvernamental prin care să fie crescut numărul de profesori de sex masculin ar fi necesar, chiar dacă nu este urgent. Aş sugera ca făptuitorii de infracţiuni mărunte (în marea lor majoritate bărbaţi) să fie încurajaţi să se îndrepte către o carieră didactică, ca alternativă la pedeapsa cu închisoarea. Odată cu echilibrarea componenţei de gen, ei vor aduce un suflu nou procesului de învăţământ, preferinţele muzicale comune încurajând un dialog autentic profesor-elev.

În al treilea rând, copiii învaţă cum să relaţioneze corect cu autoritatea publică. Ei au ocazia să urmărească interacţiunile părinţilor lor cu cadrele didactice, şi pot exersa ulterior propriile lor strategii. Ei pot deprinde atitudinile tradiţionale eficiente care ne-au purtat peste milenii, asigurând dăinuirea noastră ca popor. Nu există reguli, ci doar putere personală. Nu te împotriveşti celui puternic, îi faci pe plac ca să te foloseşti de el. Marea majoritate a oamenilor sunt corupţi sau coruptibili; restul sunt, mai mult ca sigur, nişte anormali inutili.

Şcoala românească are, bineînţeles, nenumărate alte calităţi. Sper ca modesta introducere pe care am făcut-o să încurajeze o cercetare mai profundă a chestiunii, urmată de promovarea noului model didactic românesc la nivel internaţional, aşa cum o merită. Să le urăm succes tuturor în noul an şcolar!

Ce a descoperit ăsta e foarte tare, frate!

Dacă nu aţi trăit ultimii ani într-un sat pashtun din Waziristanul de Nord, este aproape sigur că aţi auzit de Dan Brown şi sunt şanse semnificative să-i fi citit cartea – Codul lui da Vinci. Pentru cei care au luat-o în serios, am două veşti: una bună şi una proastă.

Cea bună este că au la dispoziţie un alt best-seller mondial – 1421: Anul în care China a descoperit lumea, de Gavin Menzies. Este o carte din care vor afla că nu Columb, ci amiralul chinez Zheng He a ajuns primul în America.

Cea proastă este că sunt semidocţi – o condiţie cognitivă întrucâtva dezavantajoasă.

În ultimii ani, mai multe cărţi cu ambiţia de a rescrie istoria „oficială” au cunoscut succese fulminante. Milioanele de exemplare în care au fost vândute umilesc tirajele modeste de care se bucură opurile academice. Fenomenul merită cred o scurtă reflecţie.

Pe de o parte, înţelegem astfel că o mulţime de oameni sunt încă dornici de cunoaştere. Ar trebui să fie un lucru îmbucurător.

Pe de altă parte, vedem cum aceşti oameni au o cultură sumară. Ea îi face vulnerabili în faţa unor demonstraţii fabricate, bazate pe corelaţii forţate sau simple minciuni. Sunt acei oameni care îl consideră un om cultivat pe Corneliu Vadim Tudor – un semidoct prin excelenţă.

Din păcate, nu cred că lipsa de cunoaştere este singura sursă a popularităţii acestor teorii. Cred că o altă cauză, la fel de puternică, este resentimentul faţă de cultura „oficială”. Cultura ştiinţifică nu este o lume în care toţi suntem egali. Unii dintre noi ştiu mai mult şi vor să ne impună adevărurile lor. Pentru cei mai mulţi dintre noi, incapabili de efortul de a asimila chiar şi baza acestui volum imens de cunoaştere, „dictatura” experţilor poate părea opresivă. Ce plictiseală, ce nesuferiţi!

Dar iată că ne putem lua revanşa! Nu numai că putem afla adevărul dintr-o carte care se citeşte ca un roman, dar adevărul acesta îl înmormântează pe cel oficial! Proletariatul cultural învinge, în frunte cu cei mai de seamă reprezentanţi ai săi, Dan Brown şi Gavin Menzies.

Totuşi, această maladie culturală este una mai degrabă benignă. Nu cred că cineva interesat de cunoaştere autentică este în mod semnificativ împiedicat să ajungă la ea de succesul de care se bucură istoricii-tabloid. Dimpotrivă, alături de filmele cu împuşcături, societăţile moderne au la dispoziţie un instrument de defulare a resentimentelor sociale şi de constituire a unei identităţi alternative inofensive.

P.S. Domnul Menzies a descoperit mai nou că Renaşterea a fost şi ea iniţiată de chinezi. Urmează probabil demonstraţiile despre fotbal, muzica simfonică şi salata de boeuf.